Adun un zvon

Pe fruntea mea o noapte se coboară,
Desprinsă parcă din limpede amurg,
Căinţe gem prin fiecare seară,
Sub punţi de ape ecou de vise scurg.

Mă arde-un gând ca cel din urmă vaer,
A beznelor tăcere mereu zgâriind,
Cununi de vise suspinând prin aer,
Îmi poartă umbra de presimţiri fugind.

Adun un zvon cântat în alte vremuri,
De peste veacuri uitatele greşeli,
Şi-un foc defunct ce-n inimă mi-l tremuri,
Şi resemnarea şi-atâtea îndoieli.

M-ajunge-un gând ce-n suflet se împlântă,
Îmi dă fiori că nu-şi găseşte locul,
Ascult tăcerea nopţilor înfrântă,
În ora când mocneşte-n suflet focul.

Marin Voicu

Aici e locul..

Aici e locul cu dureri și cu păcate
E și locul unde visele au asfințit
Nici măcar firul de lumină nu-l străbate

Când  îmi stă întins destinul slab si amețit


Dar e și locul cugetelor dezbinate,
De-atâtea negre aşteptări când fără veste,
Ușor calcă pragul dorinţelor speriate,
Visări curgând din șterse file de poveste.

Ce pustiu e locul, doar bezna dăinuieste

E fulgerul un bici prin spațiu și vreme

Luminând o vrajă ce-n noapte rătăcește

Slabă, diafană, la ea vrând să mă cheme

Prin semne mă tot cheamă și totul e neclar

Că timpul e o groapă cu secunde moarte

Haotic îl străbate imensul vânt stelar

Și-i stau în brațe când, de lume mă desparte.

Marin Voicu

Cine eşti tu ?

Tu eşti suspinul trecător prin mine,
În ceasul pur din zările mirate,
Şi îmi măsori fiorul care vine,
Purtat pe pânza nopţilor uitate.

De poţi pleca eu n-am să pot rămâne,
Nicicând n-am să trec dincolo de mine,
Și n-am să fac tăcerea să răsune,
Ca marea ridicată din suspine.

Pâlpâie zadarnic gândurile-n gol,
Răzbat prin ele zvonuri de departe,
Ascult ecoul cuvintelor domol,
Desprins din imnul orelor deşarte.

Iar muşcă noaptea târziul ruginit,
În văl ca să-mi prindă gândul de pripas,
Ai devenit  un vis ce s-a ofilit,
Când noi ne-am șoptit uşor un bun rămas.

Marin Voicu

Noapte bună

A cuprins întrega lume,
Noaptea plină de mistere,
Şi de umbre fără urme,
Luna cu a ei tăcere.

Și ca desprins din infinit,
Se coboară somnul dulce,
Dormi! acum totu-i liniştit,
Şi veghează Sfânta Cruce.

Visul tău senin să fie,
Cum este cerul fără nori,
O astrală rapsodie,
De senzaţii şi vagi culori.

Marin Voicu

Poezie scrisă în anul 2009

Ochii tăi

În ochii tăi văd  doar neîmplinire,
Ce îmi dezleagă destinul meu amar,
Iar glasul tău, foşnind din amintire,
Răsună-n suflet din ce în ce mai rar.

Mai văd acum şi-un vis apus în tine,
Pe care-ncet, încet  tu îl vei uita,
Iar eu, acelaşi vis desprins din mine,
Îl voi aşterne covor în faţa ta.

În ochii tăi, un lac de întuneric,
Încă tot mai văd extazul sfânt pulsând,
Dulci fiori prin piept  curgând câte un pic,
Îngeri şi demoni pe culmi de chin dansând.

Purtat pe drum de umbra acestui vis,
Ca un străin pe cale colilie,
Bătând la poartă, respins de paradis,
Se stinge-n piept a inimii făclie!

Marin Voicu

Blestem

Astăzi îmi simt sufletul ca un copac in doliu

Și văd cum o durere oarbă croncăne pe drum

Rătăcite sunt prin al nopții vast lințoliu

Destinul și păcatul dar și un tainic zbucium

Se deschid morminte în a timpului rotire

Au adunat în ele al veacurilor venin

Câte albe oase chicotesc prin cimitire

Cum s-au tot clocit în timp dar și în pământ străin

Visele uscate ard prin hrube de durere 

Atunci când al vremii vânt scrumul îl tot așterne

Pe un pustiu de suflet turbat și plin de fiere

În sfintele acorduri de simfonii eterne

Doamne , cât de crud dușman îmi e acum pământul

Prin timp și bezne eu am sa-l blestem ca scos din minți

Ca să dospească frunza și să usuce vântul

Putrezite cruci ce urlă și tot scrâșnesc din dinți

Marin Voicu

Avântul meu...

Avântul meu s-a frânt de întuneric,
Şi n-am să mă mai pot uita prin vise,
Când dincolo de gânduri bat puternic,
Uitări în timp cu uşile închise,

Fără vise-n vraja nopţii m-am retras,
Şi în sinea mea ca într-o cetate,
Tăcerea în mine si-a făcut popas,
Şi-mbracă ceasul de singurătate
.
Iar inima nicicând n-o să tresară,
Şi nici privirea limpede de apă,
Când visul pur pe frunte se coboară,
În somn ce umbra clipelor o sapă.

Din noaptea ce-a trecut atât de lesne,
Ca o şoaptă întunecată veşnic,
Fiori mă trec din creştet până-n glezne,
Ce ard ca lumânările în  sfeşnic.

Marin Voicu

Să spun adio?

Pe zări cernite tăcerea s-a-ntronat
Şi picură cu stropi de întuneric
Cuprins de temeri în urmă am lăsat
Sositul ceas al unui timp himeric.

Îl pierd la nesfârşit ca pe-o uitare
Și ca pe un plâns al arborilor goi
Un gând să-mi las de deznădejdi fugare
Pierzându-şi urma prin sufletul din noi.

Şi nu mai plâng ce n-are să mai fie
Nici chiar fiorul ce o să mă poarte
Când bate-va un clopot de vecie
Ca un glas sec despărţitor de toate

Să spun adio? Ce gând întunecat
La-nceput de vis stând la o răscruce
Îmi stă destinul de timp crucificat
Neştiutor pe care drum s-apuce!

Marin Voicu

Vis.

Te-am prins în somn ca pe o clipă vie,
Ca pe-un fior ce-l simt atât de-aproape,
Ca pe-o vrajă în ora de vecie,
Sau ca  un gând ascuns de triste pleoape.

Din aşteptări apuse eu am sa vin,
Scurgându-mă spre tine ca o lavă,
Să las să pice suspin după suspin,
Când ai să-mi murmuri cântece de slavă.

Strigătele au să crească tot mai mult,
Şi vor  sparge în ţăndări tot tavanul,
Vom fi o larmă crudă sau un tumult,
De doi nebuni sorbind încet paharul.

Îmi simt degetele cum se despletesc,
Şi curg suav pe pielea-ţi de mătase,
Ascult dorinte aprige cum tot cresc
Din trupul tău cu forme generoase

Şi clocotul din piept precum oceanul
Ca un nebun spărgânduse-n suspine,
Când un tremur ce seamănă cu valul,
Încet încet se năruie prin tine.


Marin Voicu

Eu vin

Eu vin de unde nimeni n-a venit,
Şi nici nu are să mai vină,
Drum îmi e spaţiul infinit,
Iar viaţa liniştea divină.

Dar pot eu oare ca să mai vin,
Când nimic nu mai e sub zare,
Adun iar suspin după suspin,
Şi paşi mă pierd în depărtare.

Tare-aş vrea ca să ascult din nou,
Chemarea dorinţelor din vis,
Se aude numai un ecou,
Din vraja imensului abis.

Ora despărţirii s-a prelins,
Rămân doar agonii stelare,
Şi visul lumii zăcând nins,
Pe veacuri prinse-n nemişcare.

Marin Voicu

Gânduri din trecut..

Gânduri din trecut freamătă prin mine,
La ceas de vrajă, bocete şi şoapte,
Mă-nfioară talazuri de suspine,
Simţind amarul pribegind prin noapte.

Şi cum sparge gândul timpuri care vin,
Din neantul fără de bătăi în uşă,
Se aude surd doar geamătul marin,
Când stele zac pe ceruri de cenusă.

Suspine trec prin noaptea din ferestre,
Ca mii de fluturi în zborul inelar,
Par firimituri de picturi rupestre,
Desprinse parcă din scoarţe de calcar.

Am să adun iar gândul de nici-unde,
Când se împletesc dorințele în vis,
S-ascult ecoul tăcerii profunde,
Când în preajmă zarea ochii şi-a inchis.

Marin Voicu

Pe fruntea mea...

Pe fruntea mea tristeţea înserează,
Şi-acelaşi gând de taină si de freamăt,
Să nu mai fiu captivul ce visează,
Mereu la şoapte şi văpăi de geamăt.

Am să las iar visul să mă cuprindă,
Atunci când dor pustiuri nesfârşite,
Şi-aud călcând uşor din grinda-n grindă
Ecou de amintiri nedesluşite.

Sub zări cernite mă-ncumet să opresc,
Ca o umbră sub lacrime de frunze,
Când verzi dorinţe încet mi se topesc,
În noaptea de singurătăţi confuze.

Pâlpâie zadarnic fulgerul de ieri,
E ora cea în zodii ctitorită,
Când nemărginirea bolţii unei seri,
S-a întins pe iubirea inedită

Marin Voicu

Sub fereastă

Sub fereastră s-a strâns singurătatea,
Să-mi vindece tristeţea ostenită,
Şi las să îmi cuprindă-ncet cetatea,
Tăcerea grea atât de ruginită.

Un vis captiv în lumea de cenuşă,
Suspină-n cripta-mi arsă şi tresare,
Când atâtea şoapte bat din uşă-n uşă,
Purtând regrete de dorinţi amare.

Cum moare gândul fără de cuvinte,
Şi rugi şi lacrimi plutind fără puteri,
Şi-o dulce vrajă prinsă-n jurăminte,
În soarta ta să fiu, n-am fost nicăieri.

Mai izvorăsc imagini de poveste,
Ca vii culori ce se pierd prin asfinţit,
A fost odată, astăzi nu mai este,
Un vis al anilor ce s-a risipit.

Marin Voicu

Am s-adun din timp...

Am s-adun din timp orele în mână,
Şi zile bune şi nopţile târzii,
Când trec suspine ce tot se îngână,
Ca  melodie a toamnei timpurii.

Şi stele-adun clipind uşor din gene,
Ecoul ce sub cerul gol se-ascunde,
Şi-adoarm în patul nopţilor perene,
Ca pe zăpada liniştii profunde.

Iar când noaptea cerne şoapta ca un scrum,
Pe lacrimile umbrelor întinse,
Prin linişti rătăcite pe ștersul drum,
Îmi poartă paşii  stelele învinse.

Am să las gândul să-mi treacă peste chip,
Să-mi lunece priviri prin vremea-nceată,
Și ca în clepsidră firul de nisip,
Curge viaţa atât de zbuciumată

Marin Voicu

Mersul meu...

Mersul meu e ca o tăcere moartă,

Atunci când zace vânătă grădina,
O rătăcire-n timp ce paşii-mi poartă,
Pe cărări unde a apus lumina.

Şi pe albastra cerului oglindă,
Soarele încă licăre departe,
Iar amurgul stă gata să descindă,
Purtând cu el misterele deșarte.

Iar gândul meu ca umbra se abate,
Lunecând prin a nopţii dulce şoaptă,
Se scaldă-n ea ca-n ape-agitate,
Şi-şi face semnul care-nseamnă iartă.

Şi atât cât a mai rămas din mine,
Umbră sub plopii argintaţi de lună,
Voi da glas transparentelor suspine,
Când mi se zbate inima nebună.

Marin Voicu

Rezemat de nor...

Rezemat de nor la poarta nopţii bat,
În ora când nesomnul se petrece,
Între păreri şi aievea legănat,
Mă pierd de mine-n timpul care trece.

Dar sunt uitat pe fremăt de tăcere,
Şi n-am cuvinte şi nici cui răspunde,
Pasul meu încet este o părere,
Când mă poartă prin nopţile profunde.

Dus de vântul fugarelor minute,
Străbat aiurea cărarea de hotar,
Las în urmă răscrucile pierdute,
Călcate ades de pasu-mi solitar.

Și un ultim gând îmi sună cam tocit,
Ciudat ivit în somnul meu de seară,
Atâtea vise în mine-au ruginit,
Şi-ncet acum, încep ca să dispară.

Marin Voicu

Lacul spart

Lacul spart ţese undă după undă
Par chipuri ce se mai întorc o dată
Atunci când timpul orele-şi afundă
În tăcerea de nimeni aşteptată

Şi în răstimp departe, fără urme
În zbor pierdut pe drumul de tăcere
Ciudate semne par să mi se curme
Sub paşi în timp pe care viaţa-i cere

Cu gânduri ce îmi stau mereu pe ducă
Mă regăsesc stând pe mal de râu etern
O umbră care lacrimi îşi usucă
Pe când vise dulci pe ochi i se aştern

S-a deschis umbra pleoapelor lăsate
Și când se pierde-n ore depărtarea
Aud pași ce cărarea o străbate
Purtând cu ei încet, încet uitarea!

Marin Voicu

Am rătăcit...

Am rătăcit prin vremuri în lung şi-n lat,
Pe căi de paşii mei uşori albite,
Şi visul  ca pe un mort mi l-am purtat,
Prins în gând şi singurătăţi cernite,

Poate că şi-acum plutesc cu gându-n zări,
Si tot nu-nţeleg freamătul din visuri,
Să fie oare doar caldele chemări,
Venind din noaptea marilor abisuri.?

Rătăciri prin timpuri tot mă mai poartă,
Paşi mi se aştern pe vremuri de nisip,
Plutesc pe lângă lume - tristă soartă,
Fără nici un nume, fără nici un chip.

Marin Voicu

Amurg

Când ziua încet trece la culcare,
Într-un amurg ce rugineşte cerul,
În  tăcere şi stranie mişcare,
Agale vin visarea și misterul.

Dar soarele s-a mai oprit o clipă,
Şi-ntârzie pe-a cerului alee,
Să strângă sub candida lui aripă,
Trudite raze frânte-n eleştee.

Din seară urcă luna printre ramuri,
Se lasă umbre de copaci lungite,
Sclipind bat stele-n ale nopţii geamuri,
O clipă doar şi negura le-nghite.

Prin oarba noapte care-acum se lasă,
Am să rătăcesc  şi eu pe drumu-i lung,
E beznă şi pustiu, pădurea-i deasă,
Rătăcesc tăcut şi tot nu mai ajung.


Marin Voicu

Nocturnă

Noaptea, când lunecă întinsă luna,
Şi din dorinţă a rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.

Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Pe când în lunecarea lui străbate,
Un lac în care cerul se răsfrânge,

Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le-adună cerul în a sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,

A fost acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.

Marin Voicu

Singurătate

De-atâta singurătate-n jurul meu,
Aud cum curge liniştea prin aer,
Gânduri mute torc tristeţile mereu,
Şi plânsul din al sufletului caer.

E-atâta singurătate-n jurul meu,
Şi tot vine pe drumul de tăcere,
O simt şi-n suflet zbătându-se din greu,
Noaptea, ca-ntr-o fântână de durere.

Iar ochii îi sunt ca apele adânci,
Şi-s îmbrăcaţi cu haină de-ntuneric,
Și ce opacă îi e privirea-atunci,
Când rătăceşte-n spaţiu emisferic.

Mă prinde-apoi cu braţele de algă,
Şi lunecă-n abisul de mistere,
Nu vrea ca din suflet să mi se şteargă,
Singurătatea nu-i doar o părere.

Marin Voicu

Atunci când noaptea...

Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric stau prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.

Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de gând banal,
Ca scoicile dormind în coliere.

Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par cugetări asfinţite rând pe rând,
Din alte lumi atât de-ndepărtate.

Iar atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Găsi-va doar o ruină de ecou,
Din amintirile  de altădată.

Marin Voicu

Tăcerea...

Tăcerea mi-a escaladat fereastra,
Venind ca singuratică maree,
Pe o cărare albă şi din glastra,
Cu flori ce au parfum de azalee.

Și e linişte  în grădina sumbră,
Se-aude doar a stelelor mişcare,
Alunecă tăcerea ca o umbră,
În sufletu-mi de apă călătoare.

Şi e tăcerea chiar acolo-n suflet,
Se zbuciumă şi plânge şi tot doare,
Dar nu a obosit de-atâta umblet,
Strivind sub tălpi umila mea cărare.

În mine ca pe o mare de oglinzi,

Port tăcerea ca ultima dorinţă,
E amară şi nu poţi să o cuprinzi,
La piept ca pe o magică fiinţă.

Marin Voicu

Țărm pustiu

Sub cerul ca de tuci un țărm pustiu se întinde

Cu multe stânci mâncate de vremuri și de ploaie

Și îmi văd imaginea, din zări cum se desprinde

Ca  o umbră alergând, tăcută și greoaie

Acum a strâns în grabă puzderie de gânduri

Dar și-o liniște mâhnită, goală și umilă

Tristețile din urmă s-au adunat  în cârduri

Poteci ca să străbată cu mersul de cămilă

Nu s-a oprit o clipă, e dincolo de mine

Ca un vârtej ea suie pe calea-i schimbătoare
Spre un  orb ochi de cer cu veleități divine
Din care să adune destine protectoare

A răscolit toți norii - ciudate acolade

Nimic nu a găsit, doar seninătăți ostile

Cu ochii adormiți stau singurătăți năroade

Prin nopțile târzii și prin vremuri inutile

Mi-a obosit imaginea, e palidă la chip

A pierdut speranța că va mai găsi destinul

Va trece iar pe-același drum, cu stânci si cu nisip

Și-atâta de pustiu că l-a năpădit pelinul

Marin Voicu

În mână am...

Azi, în mână, am o creastă de amiază,
S-a întins în vreme albă și firavă

Stă curbat azurul și atent veghează

Peste lumea toată plină de gâlceavă

Întregul cer pare o imensă baltă

Măsuri de timp se rostogolesc într-una

Stârnesc ecouri în liniștea înaltă

Zdrențuind tăcerea așteptând furtuna

Adânc e orizontul, arde un apus

Lumina stă să piară-n margini de abis

Iar vicleana noapte luceferi a sedus

Ca să-i poarte trena pe drumul indecis

Haosul colindă nebăgat in seamă

Și își plânge-n barbă o amărăciune

Că mereu e singur, viața-i e o dramă

Gândind cum totu-i lipsit de rațiune

Au înflorit mistere totul au cuprins

În suflete se țes puzderii de iubiri

Și seamănă cu un imens  tablou desprins 

Din străvechea carte cu file de-amintiri

Marin Voicu

Valul nopţii

 Târzie, noaptea mi-a intrat în casă,
 Cu valuri moi purtând berbeci de mare,
 Senin surâde şi apoi se lasă,
 Încet rostogolită la picioare.

 Valul nopţii încet mă împresoară,
 Şi ţese pacea fără de cuvinte,
 Când întunericul rotund măsoară,
 Un ceas tăcut de-aducere aminte.

 Bolţi de întuneric stau agitate,
  Arcuite-n noapte peste stânci de-amar,
 Pândesc pustiul formelor ciudate,
 Când o mică rugă piere-n noapte iar.

 Valul nopţii, o haină ce îmbracă,
 Sufletu-mi ca o dulce mângâiere,
 Un înger alb îmi face semn când pleacă,
 Cu chip şi gând de muritor ce piere.

    Marin Voicu

Tristeţea pare o statuie

 Tristeţea mi s-a-ncolacit năucă
 Pe umbre amăgitoare de culori,
 Spre orizontu-adânc ca o nălucă,
 Îşi trece pleoapa pe un noian de sori.
 
 Se scaldă-n apa cerului albastră,
 Și frunziş de valuri surpă împrejur,
 Răsfrânt e norul ca intr-o fereastră,
 Când bea din mare un cer aşa de pur.
 
 Întinsă apoi pe netedul amurg,
 Ca un parfum uitat într-o grădină
 Stă şi-nnoadă apa clipelor ce curg,
 Spre lac etern cu malul în ruină.
 
 Uşor bronzată pare o statuie,
 Pusă pe un soclu într-un timp conex,
 Măreţ boltită-n noaptea timpurie, 
 Cu stropi albi de rouă picurând pe sex.
 
 Își etalează mândră superbii  sâni,
 Și împinşi în faţă, singuri sus ţintesc,
 Spre oglinda cerului de prin fântâni,
 Când goale stele în ape se privesc.
 
 Cu ochii stinşi în lacul de-ntuneric,
 Ce sorb odihna din tainicile seri,
 Pe când sorb mereu într-un joc feeric,
 Vagi sclipiri venind din lumile de ieri.
 
 Tainic joacă ceasurile în hore,
 Pe un mal de somn când ziua au lăsat,
 Tristeţea-şi strigă formele sonore,
 De statuie pe un soclu demodat.
 
  Marin Voicu

Am adunat mergand...

Ah Doamne, am adunat mergând pe drumul meu,
Numai lacrimi și clipe pline de durere,
Am  braţe slăbănoage ce se întind mereu,
În timpul trist, dospind fantome efemere.

Privesc în jurul meu, doar un straniu pustiu,
Ce s-a strâns în mine ca în cernita noapte,
Mustrări de cuget, zâmbind, îmi spun că n-am să fiu,
Același mort iertat de grelele păcate.

Poate m-am rătăcit prin neguroase sfere,
Sau poate prin visuri dulci, ades uitând de rău,
Umil îmi voi pleca genunchii în tăcere,
La înalt altar zidit la  margine de hău.

Uimit cerul, azurul rece și-l răsfrânge,
Peste lumea-ntreagă ce zace în uitare,
Și peste drumul meu pustiu, ce se prelinge
Prin vremuri blestemate și mereu hoinare.

Mă duc pașii pe calea-mi lungă și ciudată,

Şi sete am și vin hainele ispite
Cu o cupă găsită-n calea-mi blestemată
Să sorb din ea voluptăţi nedescoperite

Agonizând, am ajuns la capătul de drum,
Cu gânduri costelive ce mintea nu-mi străbat
Îmi stau în față doar amăgiri făcute scrum,
Peste care-ncet, încet amurgul s-a stâmbat.

Marin Voicu

Plange timpul...

 Plânge timpul cu sunete astrale,
 Doare cerul în limpezimi cernite
 Şi rătăcesc cu gândurile goale,
 Prin vremi posace și nemărginite.

 Cuprins atunci de-amară nostalgie,
 Ferit să cad în apriga minciună,
 Mă pierd în lumea tristă şi pustie,
 Mergând senin cu îngerii-mpreună

 Dacă timpul s-ar mai opri o clipă
 Din mersul său spre-ntinsa depărtare
 Eu, stând ascuns sub alba lui aripă,
 Aş strânge zile ninse de visare.

   Marin Voicu

Eu sunt aici...

Eu sunt aici, acolo şi oricând,
Tristă armonie de durere,
Cu mâna gândului încet strângând,
Clipe de suspin și de tăcere.

Privind văd doar umbra cenuşie,
Plutind pe neânţelese unde,
Sufletul mi-l poartă-n veşnicie,
În rotirea sacrelor secunde.

Nu se vede rază de lumină,
Timpul care trece n-o străbate,
Moartea se apropie  divină,
Uşor plutind pe eternitate.

Şi totuşi parcă mai visez şi-acum,
Clipele ce în suflet mi se frâng,
Când dus de paşi pe nesfârşitul drum,
Petale de lumină ca să strâng.

Am strâns o picătură de amurg,
Ce îmi sună cântecul tăcerii,
Feerie de note ce se scurg,
Ca o simfonie a durerii.

Marin Voicu

Aud o strigare...

 Atent ascult zborul clipelor năuce
 Pline de tristețe și nefericire
 Soarta nu-și găsesc în strania răscruce
 De timp cu spațiu, ciudată împletire

 Aud o strigare ce vine din trecut

 E glas de suflet din lumea subterană

 Ce scrâșnind din dinți și cu zâmbet prefăcut

 Și-a ascuns durerea și imensa rană

 Cu speranța-n  mână bate-n tocul nopții
 Vrea să se întoarcă din marele abis,
 Și să lase-n urmă steaua rece-a morții
 Să ajungă-n lume pe culmea unui vis.

    Marin Voicu

Afară este trist

 

S-a întins afară o tristețe cenușie

Se încoronează peste zările deșarte

Tânguitor vibrează, superbă agonie

Când seara pași își poartă, încet și mai departe

A pătruns tristețea și în sufletele goale

Purtând o suferință în fiecare seară

Și câte gânduri negre, arzând le dau târcoale

Când stau toate prinse-n piept de a durerii gheară

Am adunat și eu tristeți ce-n suflet le tot port

Vin mereu și se adună-n fiecare seară

Tremur și mi se pare că sunt rece ca un mort

Ursit sunt fără mormânt și piatră funerară

    Marin Voicu

Pat de maci

Se-apleacă macii sub vânturi repetate

Păsările-n stoluri se răspândesc în zbor
Să fiu ca ele prin zări îndepărtate
Iar seara, pe pat de maci să mă cobor

S-au şters din suflet suavele suspine
Şi zilele ce au trecut din viaţa mea
Şi gânduri, de apele uitării pline
Ce vise şi speranţe crezi că pot avea?

Când privesc în urmă dorinţe văd pierind
Şi tot ce-am îndrăgit dispărând ca norul
Trist îmi e prezentul şi aş muri dorind
Să ştiu cum oare mi-era şi viitorul !

Ca macii ne udaţi la margine de drumuri
S-au uscat speranţe de dorinţe pline
Am fost şi eu floarea plină de parfumuri
Şi cu gingăşia macului în mine

Marin Voicu