Noaptea, când lunecă întinsă luna,
Şi din dorinţă a rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.
Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Pe când în lunecarea lui străbate,
Un lac în care cerul se răsfrânge,
Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le-adună cerul în a sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,
A fost acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu