Şi nici nu are să mai vină,
Drum îmi e spaţiul infinit,
Iar viaţa liniştea divină.
Dar pot eu oare ca să mai vin,
Când nimic nu mai e sub zare,
Adun iar suspin după suspin,
Şi paşi mă pierd în depărtare.
Tare-aş vrea ca să ascult din nou,
Chemarea dorinţelor din vis,
Se aude numai un ecou,
Din vraja imensului abis.
Ora despărţirii s-a prelins,
Rămân doar agonii stelare,
Şi visul lumii zăcând nins,
Pe veacuri prinse-n nemişcare.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu