Amurg

Când ziua încet trece la culcare,
Într-un amurg ce rugineşte cerul,
În  tăcere şi stranie mişcare,
Agale vin visarea și misterul.

Dar soarele s-a mai oprit o clipă,
Şi-ntârzie pe-a cerului alee,
Să strângă sub candida lui aripă,
Trudite raze frânte-n eleştee.

Din seară urcă luna printre ramuri,
Se lasă umbre de copaci lungite,
Sclipind bat stele-n ale nopţii geamuri,
O clipă doar şi negura le-nghite.

Prin oarba noapte care-acum se lasă,
Am să rătăcesc  şi eu pe drumu-i lung,
E beznă şi pustiu, pădurea-i deasă,
Rătăcesc tăcut şi tot nu mai ajung.


Marin Voicu

Atunci când noaptea...

Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric stau prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.

Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de gând banal,
Ca scoicile dormind în coliere.

Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par cugetări asfinţite rând pe rând,
Din mii de gânduri și acum uitate

Iar atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Găsi-va doar o ruină de ecou,
Din amintirile  de altădată.

Marin Voicu