Tristeţea pare o statuie

 Tristeţea mi s-a-ncolacit năucă
 Pe umbre amăgitoare de culori,
 Spre orizontu-adânc ca o nălucă,
 Îşi trece pleoapa pe un noian de sori.
 
 Se scaldă-n apa cerului albastră,
 Și frunziş de valuri surpă împrejur,
 Răsfrânt e norul ca intr-o fereastră,
 Când bea din mare un cer aşa de pur.
 
 Întinsă apoi pe netedul amurg,
 Ca un parfum uitat într-o grădină
 Stă şi-nnoadă apa clipelor ce curg,
 Spre lac etern cu malul în ruină.
 
 Uşor bronzată pare o statuie,
 Pusă pe un soclu într-un timp conex,
 Măreţ boltită-n noaptea timpurie, 
 Cu stropi albi de rouă picurând pe sex.
 
 Își etalează mândră superbii  sâni,
 Și împinşi în faţă, singuri sus ţintesc,
 Spre oglinda cerului de prin fântâni,
 Când goale stele în ape se privesc.
 
 Cu ochii stinşi în lacul de-ntuneric,
 Ce sorb odihna din tainicile seri,
 Pe când sorb mereu într-un joc feeric,
 Vagi sclipiri venind din lumile de ieri.
 
 Tainic joacă ceasurile în hore,
 Pe un mal de somn când ziua au lăsat,
 Tristeţea-şi strigă formele sonore,
 De statuie pe un soclu demodat.
 
  Marin Voicu