Să-mi vindece tristeţea ostenită,
Şi las să îmi cuprindă-ncet cetatea,
Tăcerea grea atât de ruginită.
Un vis captiv în lumea de cenuşă,
Suspină-n cripta-mi arsă şi tresare,
Când slabe şoapte bat din uşă-n uşă,
Purtând regrete de dorinţi amare.
Cum moare gândul fără de cuvinte,
Şi rugi şi lacrimi plutind fără puteri,
Şi-o dulce vrajă prinsă-n jurăminte,
În soarta ta să fiu, n-am fost nicăieri.
Mai izvorăsc imagini de poveste,
Ca vii culori ce se pierd prin asfinţit,
A fost odată, astăzi nu mai este,
Un vis al anilor ce s-a risipit.
Marin Voicu
