miercuri, 2 noiembrie 2011

Adun un zvon

Pe fruntea mea o noapte se coboară,
Desprinsă parcă din limpede amurg,
Căinţe gem prin fiecare seară,
Sub punţi de ape ecou de vise scurg.

Mă arde-un gând ca cel din urmă vaer,
A beznelor tăcere amăgitor zgâriind,
Cununi de vise suspinând prin aer,
Îmi poartă umbra de presimţiri fugind.

Adun un zvon cântat în alte vremuri,
De peste veacuri uitatele greşeli,
Şi-un foc defunct ce-n inimă mi-l tremuri,
Şi resemnarea şi-atâtea îndoieli.

M-ajunge-un gând ce-n suflet se împlântă,
Îmi dă fiori că nu-şi găseşte locul,
Ascult tăcerea nopţilor înfrântă,
În ora când mocneşte-n suflet focul.

Marin Voicu


Aici e locul..


Aici e locul durerilor uscate,
Şi locul vorbelor care au minţit,
E tremurul ecoului când bate,
Uitată-o taină-n gândul amorţit.

E locul drumurilor dezbinate,
De-atâtea aşteptări când fără veste,
Calcă pragul dorinţelor speriate,
Visări curgând din file de poveste.

E locul unde bezna se topeşte,
Sub biciul fulgerului care geme,
În clipa când în noapte rătăceşte
O umbră ce pare să mă cheme.

Mă cheamă când ceasu-i de prisos şi clar,
Că sub fereastră sunt secunde moarte,
Şi cu adierea unui vânt stelar,
Încet încet, de lume mă desparte.

Marin Voicu

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Cine eşti tu ?



Tu eşti suspinul trecător prin mine,
În ceasul pur din zările mirate,
Şi îmi măsori fiorul care vine,
Purtat pe pânza nopţilor uitate.

De poţi pleca eu nu pot rămâne,
Dar n-am să trec dincolo de mine,
N-am să fac tăcerea să răsune,
Ca marea ridicată din suspine.

Pâlpâie zadarnic gândurile-n gol,
Răzbat prin ele zvonuri de departe,
Ascult ecoul cuvintelor domol,
Desprins din imnul orelor deşarte.

Iar muşcă noaptea târziul ruginit,
În văl să-mi prindă gândul de pripas,
Ai devenit  un vis ce s-a ofilit,
Când tu mi-ai șoptit uşor un bun rămas.
Marin Voicu

joi, 20 octombrie 2011

Noapte bună


A cuprins întrega lume,
Noaptea plină de mistere,
Şi de umbre fără urme,
Luna cu a ei tăcere.

Ca desprins din infinit,
Se coboară somnul dulce,
Dormi! căci totu-i liniştit,
Şi veghează Sfânta Cruce.

Visul tău senin să fie,
Precum cerul fără nori,
O astrală rapsodie,
De senzaţii şi culori.

Marin Voicu

Poezie scrisă în anul 2009

marți, 18 octombrie 2011

Ochii tăi

În ochii tăi văd  doar neîmplinire,
Ce îmi dezleagă destinul meu amar,
Iar glasul tău, foşnind din amintire,
Răsună-n suflet din ce în ce mai rar.

Mai văd acum şi-un vis apus în tine,
Pe care-ncet, încet  tu îl vei uita,
Iar eu, acelaşi vis desprins din mine,
Am să-l aştern covor în faţa ta.

În ochii tăi, un lac de întuneric,
Încă mai văd extazul sfânt pulsând,
Dulci fiori prin piept  curgând câte un pic,
Îngeri şi demoni pe culmi de chin dansând.

Purtat pe drum de umbra acestui vis,
Ca un străin pe cale colilie,
Bătând la poartă, respins de paradis,
Se stinge-n piept a inimii făclie!

Marin Voicu

Blestem



Îmi simt sufletul ca un copac în doliu
Când o durere oarbă croncăne pe drum
Prinse in al nopţii vast linţoliu
Destin şi plângeri mor făcute scrum

Şi-n mormântul ce zace-n amurgire
Sub cerul ce şi-a picurat veninul
Oasele de lut strânse-n nesfinţire
Cu urlete de lup să îşi strige chinul


Când ard vise în hrube de durere
Iar scrumul lor pe cuget se aşterne
În sufletul pustiu şi plin de fiere
Să fie numai simfonii eterne


Ce crud duşman imi e acum pământul
Şi-am să-l blestem prin bezne scos din minţi
Să dospească frunza, să usuce vântul
Crucile ce urlă şi scrâşnesc din dinţi

Marin Voicu




vineri, 14 octombrie 2011

Avântul meu...






Avântul meu s-a frânt de întuneric,
Şi n-am să mă mai pot uita prin vise,
Când dincolo de gânduri bat puternic,
Uitări în timp cu uşile închise,

Fără vise-n vraja nopţii m-am retras,
Şi în sinea mea ca într-o cetate,
Tăcerea în mine si-a făcut popas,
Şi-mbracă ceasul de singurătate
.
Iar inima nicicând n-o să tresară,
Şi nici privirea limpede de apă,
Când visul pur pe frunte se coboară,
În somn ce umbra clipelor o sapă.

Din noaptea ce-a trecut atât de lesne,
Ca o şoaptă-ntunecată veşnic,
Fiori mă trec din creştet până-n glezne,
Ce ard ca lumânările în  sfeşnic.

Marin Voicu

joi, 6 octombrie 2011

Să spun adio?


Pe zări cernite tăcerea s-a-ntronat
Şi picură cu stropi de întuneric
Cuprins de temeri în urmă am lăsat
Sositul ceas al unui timp himeric.

Şi-l pierd la nesfârşit ca pe-o uitare
Ca pe un plâns al arborilor goi
Un gând să-mi las de deznădejdi fugare
Pierzându-şi urma prin sufletul din noi.

Şi nu mai plâng ce n-are să mai fie
Nici fiorul ce o să mă poarte
Când bate-va un clopot de vecie
Ca un glas despărţitor de toate

Să spun adio? Ce gând întunecat
La-nceput de vis stând la o răscruce
Îmi stă destinul de timp crucificat
Neştiutor pe care drum s-apuce!

Marin Voicu

luni, 3 octombrie 2011

Vis.


Te-am prins în somn ca pe o clipă vie,
Ca pe-un fior ce-l simt atât de-aproape,
Ca pe-o vrajă în ora de vecie,
Sau ca  un gând ascuns de triste pleoape.

Din aşteptări apuse eu am sa vin,
Scurgându-mă spre tine ca o lavă,
Să las să pice suspin după suspin,
Când ai să-mi murmuri cântece de slavă.

Strigătele au să crească tot mai mult,
Şi vor  sparge-n ţăndări tot tavanul,
Vom fi o larmă crudă sau un tumult,
De doi nebuni sorbind încet paharul.

Îmi simt degetele cum se despletesc,
Şi curg suav pe pielea-ţi de mătase,
Ascult dorinte aprige cum tot cresc
Din trupul tău cu forme generoase

Şi clocotul din piept precum oceanul
Ca un nebun spărgânduse-n suspine,
Când un tremur ce seamănă cu valul,
Încet încet se năruie prin tine.


Marin Voicu

miercuri, 14 septembrie 2011

Eu vin

Eu vin de unde nimeni n-a venit,
Şi nici nu are să mai vină,
Drum îmi e spaţiul infinit,
Iar viaţa liniştea divină.

Dar pot eu oare ca să mai vin,
Când nimic nu mai e sub zare,
Adun iar suspin după suspin,
Şi paşi mă pierd în depărtare.

Tare-aş vrea ca să ascult din nou,
Chemarea dorinţelor din vis,
Se aude numai un ecou,
Din vraja imensului abis.

Ora despărţirii s-a prelins,
Rămân doar agonii stelare,
Şi visul lumii zăcând nins,
Pe veacuri prinse-n nemişcare.

Marin Voicu

duminică, 4 septembrie 2011

Gânduri din trecut..



Gânduri din trecut freamătă prin mine,
La ceas de vrajă, bocete şi şoapte,
Mă-nfioară talazuri de suspine,
Simţind amarul pribegind prin noapte.

Şi sparge gândul timpuri care vin,
Din neantul fără de bătăi în uşă,
Se-aude surd doar geamătul marin,
Când stele zac pe ceruri de cenusă.

Suspine trec prin noaptea din ferestre,
Ca mii de fluturi în zborul inelar,
Par firimituri de picturi rupestre,
Desprinse parcă din scoarţe de calcar.

Am să adun iar gândul de nici-unde,
Când se împletesc dorințele în vis,
S-ascult ecoul tăcerilor profunde,
Când în preajmă zarea ochii şi-a inchis.

Marin Voicu



sâmbătă, 27 august 2011

Pe fruntea mea...



Pe fruntea mea tristeţea înserează,
Şi-acelaşi gând de taină si de freamăt,
Să nu mai fiu captivul ce visează,
Mereu la şoapte şi văpăi de geamăt.

Am să las iar visul să mă cuprindă,
Atunci când dor pustiuri nesfârşite,
Şi-aud călcând uşor din grinda-n grindă
Ecou de amintiri nedesluşite.

Sub zări cernite mă-ncumet să opresc,
Ca o umbră sub lacrime de frunze,
Când verzi dorinţe încet mi se topesc,
În noaptea de singurătăţi confuze.

Pâlpâie zadarnic fulgerul de ieri,
E ora cea în zodii ctitorită,
Când nemărginirea bolţii unei seri,
Ascuns îmbracă iubirea adormită

Marin Voicu

vineri, 19 august 2011

Sub fereastă



Sub fereastră s-a strâns singurătatea,
Să-mi vindece tristeţea ostenită,
Şi las să îmi cuprindă încet cetatea,
Tăcerea grea atât de ruginită.

Un vis captiv în lumea de cenuşă,
Suspină-n cripta-mi arsă şi tresare,
Când şoapte bat din uşă-n uşă,
Purtând regrete de dorinţi amare.

Moare-n mine gândul fără de cuvinte,
Şi rugi şi lacrimi plutind fără puteri,
Şi-o dulce vrajă prinsă-n jurăminte,
În soarta ta să fiu şi n-am fost nicăieri.

Mai izvorăsc imagini de poveste,
Ca vii culori ce ard prin asfinţit,
A fost odată, astăzi nu mai este,
Un vis al anilor ce s-a risipit.

Marin Voicu

luni, 15 august 2011

Am s-adun din timp...

Am s-adun din timp orele în mână,
Şi zile bune şi nopţile târzii,
Când trec suspine ce nu se-amână,
Ca o melodie a toamnei timpurii.

Şi stele-adun clipind uşor din gene,
Ecoul ce sub cerul gol se-ascunde,
Şi-adoarm în patul nopţilor perene,
Ca pe zăpada liniştii profunde.

Iar când noaptea cerne şoapta ca un scrum,
Pe lacrimile umbrelor întinse,
Prin linişti rătăcite fără drum,
Îmi poartă paşii  stelele învinse.

Am să las gândul să-mi treacă peste chip,
Să-mi lunece priviri prin vremea-nceată,
Ca în clepsidră firul de nisip,
Curge viaţa atât de zbuciumată

Marin Voicu

sâmbătă, 30 iulie 2011

Mersul meu

Mersul meu e ca o tăcere moartă,
În ora când zace vânătă grădina,
O rătăcire-n timp ce paşii-mi poartă,
Pe cărarea unde s-a pierdut lumina.

Şi pe albastra cerului oglindă,
Precum  un bocet soarele se zbate,
Când un amurg misterele-şi perindă,
Spre noaptea cu pleoapele lăsate.

Iar gândul meu ca umbra se abate,
Lunecând prin a nopţii dulce şoaptă,
Se scaldă-n ea ca-n ape-agitate,
Şi-şi face semnul care-nseamnă iartă.

Şi-atât cât a mai rămas din mine,
Umbră sub plopii argintaţi de lună,
Voi da glas îngemănatelor suspine,
Când singurătatea-n inimă răsună.

Marin Voicu

marți, 26 iulie 2011

Rezemat de nor...

Rezemat de nor la poarta nopţii bat,
În ora când nesomnul se petrece,
Între păreri şi-aievea legănat,
Mă pierd de mine în timpul care trece.

Uitat alunec pe fremăt de tăcere,
Şi n-am cuvinte şi nici cui răspunde,
Pasul meu încet este o părere,
Când mă poartă prin nopţile profunde.

Dus de vântul fugarelor minute,
Străbat aiurea cărarea de hotar,
Las în urmă răscrucile pierdute,
Călcate-ades de pasu-mi solitar.

Un ultim gând îmi sună cam tocit,
Ciudat ivit în somnul meu de seară,
Atâtea vise în mine au ruginit,
Şi-ncet acum, încep ca să dispară.

Marin Voicu

marți, 14 iunie 2011

Lacul spart



Lacul spart ţese undă după undă
Par chipuri ce se mai întorc o dată
Atunci când timpul orele-şi afundă
În tăcerea de nimeni aşteptată

Şi în răstimp departe, fără urme
În zbor pierdut pe drumul de tăcere
Ciudate semne par să mi se curme
Sub paşi în timp pe care viaţa-i cere

Cu gânduri ce îmi stau mereu pe ducă
Mă regăsesc pierdut pe mal de râu etern
O umbră care lacrimi îşi usucă
Când vise dulci pe ochi i se aştern

Se deschid ca umbra pleoapele lăsate
Pe când se pierde-n ore depărtarea
Aud pasul ce cărarea o străbate
Purtând cu el încet, încet uitarea!

Marin Voicu

Am rătăcit...

Am rătăcit prin vremuri în lung şi-n lat,
Pe căi de paşii mei uşori albite,
Şi visul tot ca pe un mort mi l-am purtat,
Ascuns în gând şi singurătăţi cernite,

Poate că şi-acum plutesc cu gându-n zări,
Si nu-nţeleg freamătul din visuri,
Să fie oare doar caldele chemări,
Venind din noaptea marilor abisuri.?

Rătăciri în timp tot mă mai poartă,
Paşi mi se aştern pe vremuri de nisip,
Plutesc pe lângă lume - tristă soartă,
Fără nici-un nume, fără nici-un chip.

Marin Voicu

miercuri, 8 iunie 2011

Amurg

Când ziua încet trece la culcare,
Într-un amurg ce rugineşte cerul,
Ca o tăcere şi-n stranie mişcare,
Umbrind visarea mă-nvăluie misterul.

Dar soarele s-a mai oprit o clipă,
Şi-ntârzie pe-a cerului alee,
Să strângă sub candida lui aripă,
Ultimile raze frânte-n eleştee.

Din seară urcă luna printre ramuri,
Se lasă umbre de copaci lungite,
Sclipind bat stele-n ale nopţii geamuri,
O clipă doar şi negura le-nghite.

Prin oarba noapte care-acum se lasă,
Voi rătăci şi eu pe drumu-i lung,
E beznă şi pustiu, pădurea-i deasă,
Şi rătăcesc şi tot nu mai ajung.


Marin Voicu

luni, 9 mai 2011

Nocturnă



Noaptea, când lunecă întinsă luna,
Şi din dorinţe a mai rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.

Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Iar în lunecarea lui străbate,
Lacu-în care cerul se răsfrânge,

Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le-adună cerul în vasta sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,

Să fie acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.

Marin Voicu

marți, 3 mai 2011

Singurătate

De-atâta singurătate-n jurul meu,
Aud cum curge liniştea prin aer,
Gânduri mute torc tristeţile mereu,
Şi plânsul din al sufletului caer.

E-atâta singurătate în jurul meu,
Şi tot vine pe drumul de tăcere,
O simt şi-n suflet zbătându-se din greu,
Noaptea, ca-ntr-o fântână de durere.

Iar ochii îi sunt ca apele adânci,
Şi-s îmbrăcaţi cu haină de-ntuneric,
Rece şi opacă e privirea-atunci,
Când rătăceşte prin spaţiu emisferic.

Mă prinde-apoi cu braţele de algă,
Şi lunecă în abisul de mistere,
Nu vrea ca din suflet să mi se şteargă,
Să-mi fie singurătatea o părere.

Marin Voicu

vineri, 15 aprilie 2011

Când noaptea întârzie-n amurg




Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric cad de prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.

Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de gând banal,
Ca scoicile dormind în coliere.

Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par constelaţii asfinţite rând pe rând,
Din alte lumi atât de-ndepărtate.

Atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Găsi-va doar o ruină de ecou,
Din amintirile  de altădată.

Marin Voicu

joi, 7 aprilie 2011

Tăcerea...

Tăcerea mi-a escaladat fereastra,
Venind ca singuratică maree,
Pe o cărare albă şi din glastra,
Cu flori ce au parfum de azalee.

E linişte  în grădina sumbră,
Se-aude doar a stelelor mişcare,
Alunecă încet tăcerea ca o umbră,
În sufletu-mi de apă călătoare.

Şi e tăcerea chiar acolo-n suflet,
Se zbuciumă şi plânge şi tot doare,
Dar nu a obosit de-atâta umblet,
Strivind sub tălpi umila mea cărare.

În mine ca pe o mare de oglinzi,
Mai port tăcerea ca ultima dorinţă,
E amară şi nu poţi să o cuprinzi,
La piept ca pe o magică fiinţă.

Marin Voicu

vineri, 1 aprilie 2011

Pe ţărm...

Pe ţărm de tuci imaginea mi-aleargă,
Purtând pe buze surâs neobservat
Tot flutură dorinţi prin zarea largă,
Ca o năframă în vânt nevinovat..

În fugă toarce-a liniştii uitare,
Prin gânduri stinse ce lacrimi au uscat ,
Mătasea nopţii freamătă-n visare,
Pe goale unde când seara s-a lăsat.

Dar trece-acum şi dincolo de mine,
Ca adiere ce răsfaţă macul,
Din orb ochi de cer adunând suspine,
Când luna argintează-n noapte lacul.

Şi în mişcări foşnind uşor ca marea,
Calcă plaja goală cu nisip tocit,
Subtil balans ce pare a fi sfidarea
La două glezne cu mers împleticit

În nori stingheri -ciudate acolade,
Agăţati de cer,  scrie şi-un descânt,
Cu note şerpuind în cavalcade,
Ce-au adormit de multă vreme-n vânt.

Din ochii ei - o apă fară semne,
Priviri se furişează ca foşnete de foi,
Să dea uitării scurte şi nedemne,
Zbuciumul când doare-n sufletul din noi.

Marin Voicu

miercuri, 9 martie 2011

În mână am o creastă de amiază

În mână am o creastă de amiază,
Întinsă-n vreme cu vârful ca un fus,
Încet in juru-i visele dansează,
În cercuri largi urcând mereu mai sus.

Şi din azur de cer imensă baltă,
Măsuri de timp desprinse câte una,
Pe nori şi umbre pânzele îşi saltă,
Spre alte zări să navigheze ..luna.

Din orizontu-adânc de însorire,
Se-arată-ncet o insulă cunună,
Poţi cuprinde în neteda privire,
Stropii de soare udând plaja brună.

Când pe un frunziş de raze sfâşiat,
Paşi uşori mă trec prin timpul nenumit,
Sub tălpi eternul de nimeni despicat,
Încet se-apleacă părând c-a obosit.

Se stinge-acum avântul spre-nnodare,
În sens ce sfarmă un gândit sistem,
Şi din a minţii tulbure cântare,
Mereu se nasc gândiri prinse ca un ghem.

Marin Voicu

joi, 24 februarie 2011

Valul nopţii


 Târzie, noaptea mi-a intrat în casă,
 Cu valuri moi purtând berbeci de mare,
 Senin surâde şi apoi se lasă,
 Încet rostogolită la picioare.

 Valul nopţii încet mă împresoară,
 Şi ţese pacea fără de cuvinte,
 Când întunericul rotund măsoară,
 Un ceas tăcut de-aducere aminte.

 Bolţi de întuneric jalnic agitate,
 Se-arcuiesc în noapte peste stânci de-amar,
 Pândesc pustiul formelor ciudate,
 Când o mică rugă piere-n noapte iar.

 Valul nopţii - haină ce îmbracă,
 Sufletu-mi ca o dulce mângâiere,
 Un înger alb îmi face semn când pleacă,
 Chip şi gând de muritor ce piere.

    Marin Voicu

marți, 22 februarie 2011

Tristeţea pare o statuie

 Tristeţea mi s-a-ncolacit năucă
 Pe umbre amăgitoare de culori,
 Spre orizontu-adânc ca o nălucă,
 Îşi trece pleoapa pe un noian de sori.
 
 Se scaldă-n apa cerului albastră,
 Frunziş de valuri surpă împrejur,
 Răsfrânt e norul ca intr-o fereastră,
 Când bea din mare un cer aşa de pur.
 
 Întins-apoi pe netedul amurg,
 Ca un parfum uitat într-o grădină
 Stă şi înnoadă apa clipelor ce curg,
 Spre lac etern cu malul în ruină.
 
 Uşor bronzată pare o statuie,
 Pusă pe un soclu într-un timp conex,
 Măreţ boltită-n noaptea timpurie, 
 Cu stropi de rouă picurând pe sex.
 
 Cu braţele ascunse pe sub  sâni,
 Împinşi în faţă, singuri sus ţintesc,
 Oglinda cerului de prin fântâni,
 Când goale stele în ape se privesc.
 
 Cu ochii stinşi în lacul de-ntuneric,
 Ce sorb odihna din tainicile seri,
 Tot sorb mereu într-un joc feeric,
 Sclipiri venind din lumile de ieri.
 
 Tainic joacă ceasurile în hore,
 Pe un mal de somn când ziua au lăsat,
 Tristeţea-şi strigă formele sonore,
 De statuie pe un soclu demodat.
 
  Marin Voicu

miercuri, 26 ianuarie 2011

Am adunat mergand...

Am adunat mergând pe drumul meu,
Numai lacrimi pline de durere,
Cu braţe ce mi s-au întins mereu,
Şi după fantome efemere.

În jurul meu doar straniul pustiu,
Şi-n mine ca în cernita noapte,
Mustrări de cuget spun că n-am să fiu,
Mort iertat de grelele păcate.

Poate prins în neguroase sfere,
De visuri dulci ades uitând de rău,
Am să plec genunchii în tăcere,
Pentru o rugă pe margine de hău.

Când oglinda cerului răsfrânge,
Lumea care zace în uitare,
Drumul meu, un şarpe ce se strânge,
În jurul dorinţelor fugare.

Am să vreau să gust măcar o dată,
Şi din cupa plină cu ispite,
Găsită-n calea-mi blestemată
Spre mări de voluptăţi necucerite

Ajuns apoi la un sfârşit de drum,
Cu mintea-n gânduri care nu străbat,
Pe zări de amăgiri făcute scrum,
Încet încet amurgul s-a lăsat.

Marin Voicu

joi, 20 ianuarie 2011

Plange timpul...

 Plânge timpul cu sunete astrale,
 Doare cerul în limpezimi cernite
 Şi rătăcesc cu gândurile goale,
 Sub pomi dormind în frunze ruginite.

 Cuprins atunci de-amară nostalgie,
 Suflet înfiorat când norul sună,
 Mă pierd în lumea tristă şi pustie,
 Ca un freamăt argintat sub lună

 Dacă timpul s-ar mai opri o clipă
 Din zborul său spre-ntinsa depărtare
 Rătăcitor sub alba lui aripă,
 Aş strânge zile ninse de visare.

   Marin Voicu

marți, 18 ianuarie 2011

Eu sunt aici...

Eu sunt aici, acolo şi oricând,
Tristă armonie de durere,
Cu mâna gândului încet strângând,
Clipe de suspin scurse în tăcere.

Privind văd doar umbra cenuşie,
Plutind pe neânţelese unde,
Sufletul mi-l poartă-n veşnicie,
În rotirea sacrelor secunde.

Nu se vede rază de lumină,
Timpul care trece nu-l străbate,
Moartea se apropie  divină,
Uşor plutind pe eternitate.

Şi totuşi parcă mai visez şi-acum,
Clipele ce în suflet mi se frâng,
Când dus de paşi pe nesfârşitul drum,
Petale de lumină ca să strâng.

Am strâns o picătură de amurg,
Ce îmi sună cântecul tăcerii,
Feerie de note ce se scurg,
Ca o simfonie a durerii.

Marin Voicu

joi, 13 ianuarie 2011

Aud o strigare?

 Stau şi-ascult atent. Auzul iar mă lasă?
 Tresare gândul la clipa cea deşartă,
 Sau e poate timpul care mă apasă,
 Necuprins întins ce vrea să ne despartă?

 Şi totuşi parcă se-aude o strigare,
 Rugă înălţată de suflet zbuciumat,
 Cu ochi stinşi de lacrimi , par mărgăritare,
 Strânse într-o cupă de-albastru înstelat.

 Cu speranţa-n mână bat în tocul porţii,
 De a ta strigare mă-ntoarce din abis,
 În urmă am să las steaua rece-a morţii,
 Spre tine am să vin, tu culmea unui vis.

    Marin Voicu

joi, 6 ianuarie 2011

Afara-i trist...

 Afară-i trist iar sufletu-mi vibrează
 O coardă neacordată şi cumplit,
 Atinsă-n fugă de o rece rază,
 Acum venită din spaţiul infinit.

 Mi-a adus tristeţi pe care nu le spun,
 Cu suferintă-n în fiecare seară,
 Cine ştie oare câte mai adun,
 De viaţa-mi e atâta de amară.

 Adânci tristeţi ce în suflet eu le port
 Şi adunate-n fiecare seară,
 De mă simt acuma rece ca un mort,
 Fără mormânt sau piatră funerară.

    Marin Voicu

Pat de maci

Se-apleacă macii sub vânturi repetate
Păsările-n stoluri se răspândesc în zbor
Să fiu ca ele prin zări îndepărtate
Iar seara, pe pat de maci să mă cobor

S-au şters din suflet suavele suspine
Şi zilele ce au trecut din viaţa mea
Şi gânduri, de apele uitării pline
Ce vise şi speranţe crezi că pot avea?

Când privesc în urmă dorinţe văd pierind
Şi tot ce-am îndrăgit dispărând ca norul
Trist îmi e prezentul şi aş muri dorind
Să ştiu cum oare mi-era şi viitorul !

Ca macii ne udaţi la margine de drumuri
S-au uscat speranţe de dorinţe pline
Am fost şi eu floarea plină de parfumuri
Şi cu gingăşia macului în mine

Marin Voicu