Păstrase-n el clipa ultimei dureri.
Şi-n visuri mătăsoase rămăsese,
Tristul răsărit al zilelor de ieri.
S-a stins in mine şi speranţa nouă,
Cine ştie - poate a murit atunci,
Când clipa s-a oprit spărgând în două,
Oglinda zilei în sunete adânci.
În suflet îmi mai stăruie alături,
Lacrime de-argint în cupe de cleştar,
Dorinţe vechi s-au spart în mii de cioburi,
Când rupte au fost din gândul meu amar.
Încă simt prin aer un parfum de crin,
Curgând ciudat ca apă argintie,
Uitarea se aşterne atât de lin,
E-o mare de tăcere străvezie.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu