Clipele ca ploile de ieri

E timpul numai clipe nesfârşite
Prinse toate-n sfera nemişcării lor
Ca nişte gânduri lungi şi adormite
Atunci când în suflet rănile mai dor

Se scurg clipele ca ploile de ieri
Cuprinse-n iureşul ce stă să vină
În ropote de ape sau cu paşi stingheri
Şi ochii plini cu lacrimi de răşină

Iar glasuri goale vântul mi le poartă
Ca un ecou venind din două strune
Şi-apune ispitit în taina spartă
Şi în priviri arzând ca un tăciune

Tot vin glasuri din noaptea de departe
Glasuri goale, oarbe şi infidele
Şi mă tot pătrund gândurile moarte
Ce mă adorm cu liniştea din ele

Marin Voicu

Să nu uiţi !

Tu niciodată să nu-mi uiţi privirea
O răzvrătire a gândului hoinar
Sub pleoape ce ascund nemărginirea
Pe când un suflet se zbuciumă-n zadar

Nici ochii mei cu geometrii impure
Privind urma de senzuale gambe
Ca un balans prin spaţiile pure
Sau prin apus de colorate stambe

Să nu uiţi ziua cu fundă de arnici
Când ameţit de gândurile-n fugă
Ca într-un vis de toamnă pictat aici
La tine-mi plec genunchii într-o rugă

Nici şoaptele în vânt ca suferinţe
Sau dorinţe prinse-n ţipătul obscur
Ale neînţelese-mi neputinţe
Când eu vreau sa ți le spun sub cerul pur

Marin Voicu

Nu cred...

   

Nu cred că am să pot uita vre-o dată
Noaptea-n care mișcai încet ca marea
Iar eu in clipa sacră și ciudată
Sorbeam flămând extazul si turbarea

Nici dorința venită din adâncuri
Un vârtej suind prin simțuri și prin gând
Când mi-așterneam plăcutele săruturi
Și ca o vrajă în tine lunecând

Flămând, ți-adulmec forma pe-ndelete
Și când la piept mă strângi fără să te temi
Prins de unda mișcărilor încete
Stins ascult la tine cântecul ce-l gemi

Ne ard șoapte în clipe ostenite
Iar plăcerea vieții încă nu s-a stins
Dar câte patimi stau îngălbenite
În suflete ce amurgul le-a cuprins

Marin Voicu

Uitat

Pe matca lumii mai freamătă un glas,
Şi aşteptări ce nu au să mai fie,
Şi somnul lung care şi-a facut popas,
Pe locul însemnat pentru vecie.

Uitat de toţi de tine deopotrivă,
Cu ochii-n lacrimi înotând prin bezne,
O resemnare - ispită naivă,
 Intră-n suflet amăgitor de lesne.

Să opresc din umblet visul e-n zadar,
Gonind din urmă gândurile nude,
Sufletu-mi epavă mai tânjeşte doar,
Lumina ce în ochii tăi se-ascunde.

Mai caut dorul, ruga şi iertarea,
Prin noaptea ce în starea ta se pierde,
Şi am găsit trecutul şi uitarea,
Şi un venin ce mă usucă verde.

   Marin Voicu

Scrisă în noiemb.2011

La fântână

Cum răzbat prin mine gânduri care pier,
În ora grea ciudat inlănţuită,
Pe când în suflet dospeşte-un dor stingher,
Dar şi o rugă nemaiîntâlnită.

Şi n-am să cer ce-a fost şi nu mai este,
Nici ecoul cu alba lui aripă,
Ci aşteptarea care-mi dă de veste,
Că sufletul mai pipăie o clipă.

Prin neguri rupte şi limpede trecut,
Cătând un drum ce n-are să mai fie,
Pe pletele de seară voi sta tăcut,
Ca iedera boltită-n veşnicie.

Şi atunci când gemetele vechi tresar,
Iar gândul cerne timpul de visare,
Pasi mi se aştern pe drumul de hotar,
Spre o fântâna plină cu uitare.

   Marin Voicu

Adun un zvon

Pe fruntea mea o noapte se coboară,
Desprinsă parcă din limpede amurg,
Căinţe gem prin fiecare seară,
Sub punţi de ape ecou de vise scurg.

Mă arde-un gând ca cel din urmă vaer,
A beznelor tăcere mereu zgâriind,
Cununi de vise suspinând prin aer,
Îmi poartă umbra de presimţiri fugind.

Adun un zvon cântat în alte vremuri,
De peste veacuri uitatele greşeli,
Şi-un foc defunct ce-n inimă mi-l tremuri,
Şi resemnarea şi-atâtea îndoieli.

M-ajunge-un gând ce-n suflet se împlântă,
Îmi dă fiori că nu-şi găseşte locul,
Ascult tăcerea nopţilor înfrântă,
În ora când mocneşte-n suflet focul.

Marin Voicu

Aici e locul..

Aici e locul cu dureri și cu păcate
E și locul unde visele au asfințit
Nici măcar firul de lumină nu-l străbate

Când  îmi stă întins destinul slab si amețit


Dar e și locul cugetelor dezbinate,
De-atâtea negre aşteptări când fără veste,
Ușor calcă pragul dorinţelor speriate,
Visări curgând din șterse file de poveste.

Ce pustiu e locul, doar bezna dăinuieste

E fulgerul un bici prin spațiu și vreme

Luminând o vrajă ce-n noapte rătăcește

Slabă, diafană, la ea vrând să mă cheme

Prin semne mă tot cheamă și totul e neclar

Că timpul e o groapă cu secunde moarte

Haotic îl străbate imensul vânt stelar

Și-i stau în brațe când, de lume mă desparte.

Marin Voicu