Am adunat mergând pe drumul meu,
Numai lacrimi pline de durere,
Cu braţe ce mi s-au întins mereu,
Şi după fantome efemere.
În jurul meu doar straniul pustiu,
Şi-n mine ca în cernita noapte,
Mustrări de cuget spun că n-am să fiu,
Mort iertat de grelele păcate.
Poate prins în neguroase sfere,
De visuri dulci ades uitând de rău,
Am să plec genunchii în tăcere,
Pentru o rugă pe margine de hău.
Când oglinda cerului răsfrânge,
Lumea care zace în uitare,
Drumul meu, un şarpe ce se strânge,
În jurul dorinţelor fugare.
Am să vreau să gust măcar o dată,
Şi din cupa plină cu ispite,
Găsită-n calea-mi blestemată
Spre mări de voluptăţi necucerite
Ajuns apoi la un sfârşit de drum,
Cu mintea-n gânduri care nu străbat,
Pe zări de amăgiri făcute scrum,
Încet încet amurgul s-a lăsat.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu