Cine eşti tu ?

Tu eşti suspinul trecător prin mine,
În ceasul pur din zările mirate,
Şi îmi măsori fiorul care vine,
Purtat pe pânza nopţilor uitate.

De poţi pleca eu n-am să pot rămâne,
Nicicând n-am să trec dincolo de mine,
Și n-am să fac tăcerea să răsune,
Ca marea ridicată din suspine.

Pâlpâie zadarnic gândurile-n gol,
Răzbat prin ele zvonuri de departe,
Ascult ecoul cuvintelor domol,
Desprins din imnul orelor deşarte.

Iar muşcă noaptea târziul ruginit,
În văl ca să-mi prindă gândul de pripas,
Ai devenit  un vis ce s-a ofilit,
Când noi ne-am șoptit uşor un bun rămas.

Marin Voicu

Noapte bună

A cuprins întrega lume,
Noaptea plină de mistere,
Şi de umbre fără urme,
Luna cu a ei tăcere.

Și ca desprins din infinit,
Se coboară somnul dulce,
Dormi! acum totu-i liniştit,
Şi veghează Sfânta Cruce.

Visul tău senin să fie,
Cum este cerul fără nori,
O astrală rapsodie,
De senzaţii şi vagi culori.

Marin Voicu

Poezie scrisă în anul 2009

Ochii tăi

În ochii tăi văd  doar neîmplinire,
Ce îmi dezleagă destinul meu amar,
Iar glasul tău, foşnind din amintire,
Răsună-n suflet din ce în ce mai rar.

Mai văd acum şi-un vis apus în tine,
Pe care-ncet, încet  tu îl vei uita,
Iar eu, acelaşi vis desprins din mine,
Îl voi aşterne covor în faţa ta.

În ochii tăi, un lac de întuneric,
Încă tot mai văd extazul sfânt pulsând,
Dulci fiori prin piept  curgând câte un pic,
Îngeri şi demoni pe culmi de chin dansând.

Purtat pe drum de umbra acestui vis,
Ca un străin pe cale colilie,
Bătând la poartă, respins de paradis,
Se stinge-n piept a inimii făclie!

Marin Voicu

Blestem

Astăzi îmi simt sufletul ca un copac in doliu

Și văd cum o durere oarbă croncăne pe drum

Rătăcite sunt prin al nopții vast lințoliu

Destinul și păcatul dar și un tainic zbucium

Se deschid morminte în a timpului rotire

Au adunat în ele al veacurilor venin

Câte albe oase chicotesc prin cimitire

Cum s-au tot clocit în timp dar și în pământ străin

Visele uscate ard prin hrube de durere 

Atunci când al vremii vânt scrumul îl tot așterne

Pe un pustiu de suflet turbat și plin de fiere

În sfintele acorduri de simfonii eterne

Doamne , cât de crud dușman îmi e acum pământul

Prin timp și bezne eu am sa-l blestem ca scos din minți

Ca să dospească frunza și să usuce vântul

Putrezite cruci ce urlă și tot scrâșnesc din dinți

Marin Voicu

Avântul meu...

Avântul meu s-a frânt de întuneric,
Şi n-am să mă mai pot uita prin vise,
Când dincolo de gânduri bat puternic,
Uitări în timp cu uşile închise,

Fără vise-n vraja nopţii m-am retras,
Şi în sinea mea ca într-o cetate,
Tăcerea în mine si-a făcut popas,
Şi-mbracă ceasul de singurătate
.
Iar inima nicicând n-o să tresară,
Şi nici privirea limpede de apă,
Când visul pur pe frunte se coboară,
În somn ce umbra clipelor o sapă.

Din noaptea ce-a trecut atât de lesne,
Ca o şoaptă întunecată veşnic,
Fiori mă trec din creştet până-n glezne,
Ce ard ca lumânările în  sfeşnic.

Marin Voicu

Să spun adio?

Pe zări cernite tăcerea s-a-ntronat
Şi picură cu stropi de întuneric
Cuprins de temeri în urmă am lăsat
Sositul ceas al unui timp himeric.

Îl pierd la nesfârşit ca pe-o uitare
Și ca pe un plâns al arborilor goi
Un gând să-mi las de deznădejdi fugare
Pierzându-şi urma prin sufletul din noi.

Şi nu mai plâng ce n-are să mai fie
Nici chiar fiorul ce o să mă poarte
Când bate-va un clopot de vecie
Ca un glas sec despărţitor de toate

Să spun adio? Ce gând întunecat
La-nceput de vis stând la o răscruce
Îmi stă destinul de timp crucificat
Neştiutor pe care drum s-apuce!

Marin Voicu

Vis.

Te-am prins în somn ca pe o clipă vie,
Ca pe-un fior ce-l simt atât de-aproape,
Ca pe-o vrajă în ora de vecie,
Sau ca  un gând ascuns de triste pleoape.

Din aşteptări apuse eu am sa vin,
Scurgându-mă spre tine ca o lavă,
Să las să pice suspin după suspin,
Când ai să-mi murmuri cântece de slavă.

Strigătele au să crească tot mai mult,
Şi vor  sparge în ţăndări tot tavanul,
Vom fi o larmă crudă sau un tumult,
De doi nebuni sorbind încet paharul.

Îmi simt degetele cum se despletesc,
Şi curg suav pe pielea-ţi de mătase,
Ascult dorinte aprige cum tot cresc
Din trupul tău cu forme generoase

Şi clocotul din piept precum oceanul
Ca un nebun spărgânduse-n suspine,
Când un tremur ce seamănă cu valul,
Încet încet se năruie prin tine.


Marin Voicu