Am adunat mergand...

Ah Doamne, am adunat mergând pe drumul meu,
Numai lacrimi și clipe pline de durere,
Am  braţe slăbănoage ce se întind mereu,
În timpul trist, dospind fantome efemere.

Privesc în jurul meu, doar un straniu pustiu,
Ce s-a strâns în mine ca în cernita noapte,
Mustrări de cuget, zâmbind, îmi spun că n-am să fiu,
Același mort iertat de grelele păcate.

Poate m-am rătăcit prin neguroase sfere,
Sau poate prin visuri dulci, ades uitând de rău,
Umil îmi voi pleca genunchii în tăcere,
La înalt altar zidit la  margine de hău.

Uimit cerul, azurul rece și-l răsfrânge,
Peste lumea-ntreagă ce zace în uitare,
Și peste drumul meu pustiu, ce se prelinge
Prin vremuri blestemate și mereu hoinare.

Mă duc pașii pe calea-mi lungă și ciudată,

Şi sete am și vin hainele ispite
Cu o cupă găsită-n calea-mi blestemată
Să sorb din ea voluptăţi nedescoperite

Agonizând, am ajuns la capătul de drum,
Cu gânduri costelive ce mintea nu-mi străbat
Îmi stau în față doar amăgiri făcute scrum,
Peste care-ncet, încet amurgul s-a stâmbat.

Marin Voicu

Plange timpul...

 Plânge timpul cu sunete astrale,
 Doare cerul în limpezimi cernite
 Şi rătăcesc cu gândurile goale,
 Prin vremi posace și nemărginite.

 Cuprins atunci de-amară nostalgie,
 Ferit să cad în apriga minciună,
 Mă pierd în lumea tristă şi pustie,
 Mergând senin cu îngerii-mpreună

 Dacă timpul s-ar mai opri o clipă
 Din mersul său spre-ntinsa depărtare
 Eu, stând ascuns sub alba lui aripă,
 Aş strânge zile ninse de visare.

   Marin Voicu

Eu sunt aici...

Eu sunt aici, acolo şi oricând,
Tristă armonie de durere,
Cu mâna gândului încet strângând,
Clipe de suspin și de tăcere.

Privind văd doar umbra cenuşie,
Plutind pe neânţelese unde,
Sufletul mi-l poartă-n veşnicie,
În rotirea sacrelor secunde.

Nu se vede rază de lumină,
Timpul care trece n-o străbate,
Moartea se apropie  divină,
Uşor plutind pe eternitate.

Şi totuşi parcă mai visez şi-acum,
Clipele ce în suflet mi se frâng,
Când dus de paşi pe nesfârşitul drum,
Petale de lumină ca să strâng.

Am strâns o picătură de amurg,
Ce îmi sună cântecul tăcerii,
Feerie de note ce se scurg,
Ca o simfonie a durerii.

Marin Voicu

Aud o strigare...

 Atent ascult zborul clipelor năuce
 Pline de tristețe și nefericire
 Soarta nu-și găsesc în strania răscruce
 De timp cu spațiu, ciudată împletire

 Aud o strigare ce vine din trecut

 E glas de suflet din lumea subterană

 Ce scrâșnind din dinți și cu zâmbet prefăcut

 Și-a ascuns durerea și imensa rană

 Cu speranța-n  mână bate-n tocul nopții
 Vrea să se întoarcă din marele abis,
 Și să lase-n urmă steaua rece-a morții
 Să ajungă-n lume pe culmea unui vis.

    Marin Voicu

Afară este trist

 

S-a întins afară o tristețe cenușie

Se încoronează peste zările deșarte

Tânguitor vibrează, superbă agonie

Când seara pași își poartă, încet și mai departe

A pătruns tristețea și în sufletele goale

Purtând o suferință în fiecare seară

Și câte gânduri negre, arzând le dau târcoale

Când stau toate prinse-n piept de a durerii gheară

Am adunat și eu tristeți ce-n suflet le tot port

Vin mereu și se adună-n fiecare seară

Tremur și mi se pare că sunt rece ca un mort

Ursit sunt fără mormânt și piatră funerară

    Marin Voicu

Pat de maci

Se-apleacă macii sub vânturi repetate

Păsările-n stoluri se răspândesc în zbor
Să fiu ca ele prin zări îndepărtate
Iar seara, pe pat de maci să mă cobor

S-au şters din suflet suavele suspine
Şi zilele ce au trecut din viaţa mea
Şi gânduri, de apele uitării pline
Ce vise şi speranţe crezi că pot avea?

Când privesc în urmă dorinţe văd pierind
Şi tot ce-am îndrăgit dispărând ca norul
Trist îmi e prezentul şi aş muri dorind
Să ştiu cum oare mi-era şi viitorul !

Ca macii ne udaţi la margine de drumuri
S-au uscat speranţe de dorinţe pline
Am fost şi eu floarea plină de parfumuri
Şi cu gingăşia macului în mine

Marin Voicu