O linişte...

O linişte se lasă-n gândurile mele
De mi se îneacă deşerturile firii
În târziu de soartă când clipele trec grele
Adun din nou în mână zorile iubirii

Acum când te visez în orice înserare
Trăind înfiorat plăcerile senine
Inima-mi vibrează ca-n faţă la altare
Când îți cuprind în braţe sufletul din tine

Zâmbeşti ca din picturi vechi prinse în chenare
Şi-n faţa lor topit mă-nchin ca la icoane
Mă-nalţ apoi vrăjit şi-ascult bătăi mai clare
De farmece asunse-n sânuri diafane

Şi-nfierbântat la culme privesc iar la tine
Ca stele răsărind sau freamătul marin
Risipit în clipa uitărilor de sine
Te sărut iubire şi încep ca să mă-nchin.

Marin Voicu

În sinea mea...

În sinea mea mi-am spus că nu e cu putinţă
Din tot ce-a fost cândva acuma să mai fie
Şi-n vremea care trece, orice năzuinţă
Nu poate fi decât o mare nebunie!

Lăsaţi-mă voi gânduri oarbe şi deşarte
Nu mai treziţi zadarnic amintiri apuse
Căci s-a închis demult a sufletului carte
Ofilind bobocii cuvintelor nespuse

Nu voi mai privi în urmă - un imens pustiu
Călcat de pașii mei ușori pe himeric drum
În jur e așa sinistru - totu-i pământiu
O milă nu se vede prin zările de fum

Tu destin trufaş ce-ai rătăcit pe căi pustii
Călcând ursuz pe ani ca pe uscate scânduri
Ca o amintire grea din urmă vrei să vii
Când anii s-au pierdut în valuri mari de gânduri?

Iar tu linişte ce mi te aşterni în cale
M-ai golit de patimi și mi-ai furat veșminte
Lasă-mă când şovăitor mă-ndrept agale
Spre locul unde am s-adorm de-acum-nainte

Marin Voicu

Suflet gol

Simt cum astăzi în mine sufletul e gol
Ca un vast pustiu fără pasăre sau vânt
Gând și vis împreunate îi dau ocol
Făpturii mele, arătare de om frânt

Între răspântii cu drumuri neschimbate
Ispitele mă ard, mă fieb neîncetat
Sub întregul cer stau zările curbate
Peste timpul rătăcit si necugetat

Când gândul călător deşteptat în mine
În care totul se bolteşte ireal
Trec acum ursite cu priviri senine
Şi amintirea prinsă-n visul ideal

Când se ţese ziua  noaptea se destramă
O vastă-mărăciune s-a ivit  acum
Și haite de dureri cu glas stins mă cheamă
Cu râuri lungi de lacrimi pe obraji de fum

Marin Voicu

Final

Dacă aş fi putut să fiu nemărginirea
Iar destinul leneş n-ar rătăci în mine
Aş zămisli miraje lungi ca nesfârşirea
Cu mintea în clipa uitărilor de sine

Iar sufletul în care dospise noaptea clar
Adânca frământare de păduri virgine
Privea cum se coboară pe reci cărări de var
Amurgul multor ani ce tot s-au strâns în mine

Și obosit de timpul curgând neiertător
Cu vise anonime ucise în tăceri
Sorbind înstrăinarea ca semn prevestitor
Mă aplec sub năvala profundelor dureri

Stingher prin lumea moartă cu faţa la altar
Îmi aşez făptura cu împietrita-mi fire
Şi-ascult cum suie ora al timpului calvar
Sub lespezi de cavou şi cruci din cimitire

Marin Voicu

Unde este visul?

Eşti aproape sau departe orbului meu gând

Prins în stranii ore şi lanţuri de ferige

Unde este visul? Dar glasul tremurând

Când mutele dorinţe în tine prind să strige?

Cu picioare zvelte, armonios sculptată

O veşnică-mbinare de arcade fine

Ai trupul prins în dans de trestie uscată

Etalându-ţi sânii înmiresmaţi spre mine

Şi răsturnaţi apoi ca în smintitele beţii

Să savurez parfumul cărnii tale fine

În ritm copleşitor, mocnind fără ca să ştii

Tu infloreai uşor sub voluptăţi senine

Când neştiutori şi goi, plini de fantezie

Cu minţi înflăcărate dospind un gând frumos

Prinşi în jocul surd - solemnă agonie

În mişcări ş-atingeri ardeam armonios

Marin Voicu

Atâtea drumuri...

Atâtea drumuri vechi de veacuri măcinate
Uitatul pas al vremii le calcă funerar
Cărări pustii şi lungi de lume-abandonate
Se ascundeau sub lună în ultimul pătrar


O seară scufundase  noaptea mai devreme
Destine dezlegând strivitei lumi amare
Când amorţită stând  prin spaţiu  şi vreme
A lăsat în urmă tristeţe şi uitare

Ajuns în piscul lumii - lung sfârşit de seară
Mi-am căutat destinul - verde mărăcine
Sub un cer pustiu și cu zările de ceară
Găsind numai hăuri și sterpele ruine

Am călcat pustiuri și m-am ridicat din gropi

Decis să îmi hrănesc amarul de cărbune

Cu sfinte voluptăți și în cântece de popi

Purtând tipsii cu smirnă și o rugăcine

Marin Voicu

Plecarea noastră

În gară bătea un ceas secundele vioi

Sub cerul adormit târziu şi fără oră

Sprijiniţi de aer având  ochii stinşi si goi

Stăteam tăcuţi în seara lungă şi sonoră

Poate că şi-acum obosit şi căzut pe brânci

Tot mai  măsoară ceasul fără ca să ştie

O lungă îmbrăţişare ce a fost atunci

Pe un peron în gara rece şi pustie

S-au poate că măsoară în fiecare an

Cum ne moare făra zgomot iubirea noastră

Cu limbile întinse pe-acelaşi vechi cadran

În noaptea gânditoare, rece şi sihastră

Sufletele noastre s-au rătăcit în urmă

În brațe unul altuia nu pot să-și cadă

În noaptea şchiopătând cu vise ce se curmă
Au obosit și nu pot nici să se mai vadă

Marin Voicu