În gară bătea un ceas secundele vioi
Sub cerul adormit târziu şi fără oră
Sprijiniţi de aer având ochii stinşi si goi
Stăteam tăcuţi în seara lungă şi sonoră
Poate că şi-acum obosit şi căzut pe brânci
Tot mai măsoară ceasul fără ca să ştie
O lungă-mbrăţişare ce a fost atunci
Pe un peron în gara rece şi pustie
S-au poate că măsoară-n fiecare an
Cum moare făra zgomot iubirea noastră
Cu limbile întinse pe-acelaşi vechi cadran
În noaptea gânditoare, rece şi sihastră
Sufletele noastre s-au rătăcit în urmă
În brațe unul altuia nu pot să-și cadă
În noaptea şchiopătând cu vise ce se curmă
Au obosit și nu pot nici să se mai vadă
Au obosit și nu pot nici să se mai vadă
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu