Să pot acum...

 Să pot acum să am ce nu se poate,
 Cuprins fiind de un gând  sentimental,
 Aş risipi dorinţi nevinovate
 Ca să pot schimba acest destin fatal.

 Din timpul nostru fără de măsură,
 Păşind încet pe liniştea profundă,
 Se-aşterne-n suflet ca pe-o zare pură,
 Un dor venit din depărtări ca undă.

 Şi ca un vis în somn târziu de noapte,
 Împletitu-mi gând îţi va bea suspinul,
 Aşa, ca o chemare de departe,
 Care mi-a însemnat întreg destinul.

 Privirea mea adânc pătrunsă-n  tine,
 Din ochi-mi galeși şi gândul tremurat,
 Aprind speranţe-nmărmurite-n mine,
 Ca într-o zare cu soare scăpătat

Pe-alei ce trec prin amintirea deasă,
Am să te privesc în ochi adânc şi mut,
Să simt curgând prin mine ca în transă,
Acea zi in care eu te-am cunoscut.

Apoi cu calmă şi necunoscută,
Dorinţă scrisă în ochii mei miraţi,
Voi şterge-n taină calea ta tăcută,
Pe care-ţi trec stingheri paşii-nsinguraţi

Trist mă-ntorc acum pe albele poteci,
Necunoscut învins și cu ochii goi,
Când tu ca un cald apus de ceară pleci,
Lăsând să cadă uitarea între noi.

Ce cred acum ? De vină-i doar destinul,
Ne-a -ntâlnit în ora unei zile lungi,
Dar a trecut şi a rămas suspinul,
Şi visuri frânte ce nu poţi să le-alungi.

     Marin Voicu

Intrebări

 Tăcută, mi-ai intrat în suflet,
 Ca vis de toamnă argintie,
 Auzi al sufletului plânset
 Cuprins d- adâncă nostalgie?

 Acum, ziua încet se duce
 Şi noaptea-n valuri stă să vină,
 Ce crezi că poate fi mai dulce
 Când inima în piept suspină?

 E gândul la timpul ce-a trecut,
 Cândva în zilele senine,
 Cu soarele pe un cer tăcut,
 Pe-alei venind şi eu cu tine.

 Şoapte, o strângere de mână,
 Seară, dorinţe împletite,
 Când noaptea zorile îngână,
 În pat cu clipe nedormite.
Marin Voicu



 

Se scurg zilele...

 Se scurg zilele puţin câte puţin,
 Şi-n jurul meu e linişte deplină,
 Adun în cupe tristeţile când vin,
 În palid dans de umbră şi lumină.

 În liniştea adâncă de mă scufund,
 Port tristeţea pe pânzele tăcerii.
 Pe frunte ruina unui vis ascund,
 De dor trecut în spaţiul durerii.

 Iar sufletu-mi plutind în depărtare,
 Lăsând în urmă imensul meu pustiu,
 Se pierde-n infinit şi în uitare,
 Cine îl va plânge va fi prea târziu !

    Marin Voicu

Un gand tarziu...

 Un gând târziu ce nu se mai ştersese,
 Păstrase-n el clipa ultimei dureri.
 Şi-n visuri mătăsoase rămăsese,
 Tristul răsărit al zilelor de ieri.

 S-a stins in mine şi speranţa nouă,
 Cine ştie - poate a murit atunci,
 Când clipa s-a oprit spărgând în două,
 Oglinda zilei în sunete adânci.

 În suflet îmi mai stăruie alături,
 Lacrime de-argint în cupe de cleştar,
 Dorinţe vechi s-au spart în mii de cioburi,
 Când rupte au fost din gândul meu amar.

 Încă simt prin aer un parfum de crin,
 Curgând ciudat ca apă argintie,
 Uitarea se aşterne atât de lin,
 E-o mare de tăcere străvezie.

    Marin Voicu

Timpul care trece...

Timpul care trece, nu pot să-l opresc,
Nici senina clipă ce mă străbate,
Când visele în spaţiu se împletesc,
Cu necuprinsa mea  singurătate

Străbate surd cărări de linişti pure
Săpând în malul suferinţei mele
Și visele incearcă să le fure
Cu ursita zâmbind sub albe stele

Curge timpul din trecut în viitor
Peste câmpii de veacuri în mişcare
Miraje limpezi cum zac tânguitor
Ca lacrimi pure-n goalele pahare

Rătăcind prin spaţiile albastre
Şi adâncimea nopţilor cu lună
Mai caut încă sufletele noastre,
Pe cer sclipind cu stelele-mpreună

    Marin Voicu

Port amintirea...

 Port amintirea în gânduri ca o grea perdea,
 Iar sufletul în zbateri încet mi se frânge,
 În a timpului rotire, prinsă viaţa mea,
 Prin necunoscute zări acum mi se stinge.

 Adânci tristeţi am adunat ca o comoară,
 Puse-au fost pe-altarul visului neînteles,
 Simt cum totul trece ca sunete de vară,
 Sau ţipăt de lumină de nimeni înţeles.

 Stranie împerechere, înălţimi şi hău,
 Nespuselor dorinţe este împotrivă,
 Viselor neîmplinite cine e călău?
 În mână cui a noastră oră e captivă?

 Ţesută-i tăcerea între noi cu clipe reci,
 Uitarea cuprinde trecutul în neştire,
 Pierdutii noştrii paşi pe ascunsele poteci
 Spre alte lumi ne duc în stinsă amintire.

    Marin Voicu

Surasul mortii...

 Surâsul morţii lin m-apasă
 Pe buzele de mort livid.
 Încă nu ştiu de mai îmi pasă,
 Că am trăit ca individ.

 Pierdut în lume-ameţitoare,
 Un vis în noapte risipit,
 Aud cum sufletul îmi moare,
 Plecând spre tristul asfinţit.

 Pierdute, sufletele goale,
 Cu lacrime amare plâng,
 În neştiute nopţi de jale,
 Când stelele pe cer se strâng.

 În fir tors de ursitoare,
 Când şi-al meu suflet a fost prins,
 În lume - val în nemişcare
 Acum el zace-n groapă stins.

 O lume fără nopţi divine,
 O lume tristă - nu-i a mea
 Atât cât a mai rămas din mine,
 Mă plânge licărind o stea.
Marin Voicu