În noaptea asta...

 În noaptea asta stele-n  valuri cad,
 Din infinitul cer , puternic,
 Și pe-o cale albă ca un vad,
 Îmi curge sufletul cucernic.

 Prin praful drumului de stele,
 În liniştea eternă trece,
 Carul visurilor mele,
 Pe valuri de lumină rece.

 Stele galbene cu lungi plete
 Apar în veşnică mişcare,
 În urma lor rămân buchete,
 Lacrimi reci şi sclipitoare.

 Departe,din colţ de Univers,
 Vin snopi de raze neștiute,
 Ce trec ușor ca un fapt divers,
 Spre alte lumi necunoscute.

 Undeva, un ceas universal,
 Strânge timp în ritm necunoscut,
 Ritm tăcut de spaţiu abisal,
 Care nimeni nu l-a cunoscut.

    Marin Voicu

Ești visul...

 Eşti visul ce-a venit la mine,
 Iar pe lume n-am ştiut că eşti
 Ai ochi ca zilele senine
 Stând ascunşi sub pleoape îngereşti.

 Şi-n ochii tăi văd  infinitul
 Cu-atâtea doruri cuprinse-n el,
 Ţi-aud dorinţa şi tumultul,
 Închise în sufletul rebel.

 Dar îți simt neliniştea din gând
 Şi flăcări ce-n suflet îţi tresar,
 Dorinţe mute în piept strângând,
 Aduse și de un gând hoinar.

 Inima îţi simt bătând constant,
 In ritm şi sunete de astre,
 Lungi chemări pierzându-se în neant
 Şi în tăcute nopţi sihastre.

 Chemări confuze, de plăcere,
 Ce ne atrag ameţitoare,
 În liniştea din încăpere
  Și unde timpul sens nu are.

 Când tu şi eu ca două şoapte
 Pierduţi în patul cu mii de flori,
 Sorbi-vom un extaz în noapte,
 Dar și agonii cu dulci fiori.

     Marin Voicu

Doar amintirea

 De stai acum şi-asculţi atentă,
 Auzi glasul unei nopţi de toamnă,
 Ca un freamăt şi privind absentă,
 Cu aere de mare doamnă.

 O cameră priveşte, goală,
 Unde  timpul stă să moară,
 Cu pat şi cearceafuri ca o coală,
 Pe care noi am stat odinioară.

Când cuprinşi în recitaluri,
Zbuciumaţi ca o culme de talaz,
Ne lăsam purtaţi de valuri,
Pe o mare de-agonie şi extaz.

 Totul a rămas doar amintirea,
 Iubirii noastre acum defuncte,
 În urmă de-mi întorc privirea,
 Văd  doar vise şi dorinţi pierdute

        Marin Voicu

Acum timpul...

 Acum timpul îmi este un străin,
 A venit de nu se ştie unde,
 Cuprins de dor, spre tine am să vin,
 Pe cărarea sacrelor secunde.

 Privesc atent în spaţiul din jur
 Cu gânduri prinse într-un greu păcat.
 Plutind în vis pe undă de azur,
 Spre tine vin şi spun că n-am uitat,

 Când pierduţi sub curba aurorii
 Alunecând pe râuri din inalt,
 Prinşi fiind sub incidenţa orii,
 Ușor vrăjiți noi mai făceam un salt.

 Salt solemn prin alte lumi tăcute,
 Cuprinse-n sfera nemişcării lor,
 Şi  vise dragi  stau să mă sărute
 Cu voluptaţi pierzându-se sonor.

 În noaptea asta timpul sideral,
 Prin noi s-a scurs în minute repezi,
 Şi sigur vom dispare ca un val,
 Prelins pe atemporale lespezi.

      Marin Voicu

In lume nimeni...

În adierea nopţilor profunde,
Adorm în mine tristeţile de ieri,
Iar clipele încep să se confunde,
Cu începutul tăcutelor dureri

Simt in cuget gândirea ca o pată,
Şi sufletul subţire ca o aţă,
Prins de  tristeţea slabă şi  uscată,
Îşi lasă semnul pe-nălbita  faţă.

Cum se scutură uitarea peste noi,
Într-un amurg ce îsi închide ochii,
Ca o magie a umerilor goi,
Ascunsă-n cute de albastre rochii.

Iar noaptea, când stelele s-au risipit
Alergând pe cer de atâta vreme,
Simt cum trec regretele necontenit,
In lume nimeni nu e să mă cheme!

     Marin Voicu

Trecere in nefiinta

 Tu viaţă, ce mult te iubesc,
 Şi tot atât de rău îmi pare,
 E timpul să te părăsesc,
 La a morţii reci chemare.

 Atât cât voi mai rămâne,
 Intr-o lume trecătoare,
 Să am timp să îţi pot spune,
 Sufletul ce mult mă doare.

 Căci te las şi am să plec
 Intr-o lume fără soare,
 Doar cu umbre ce se întrec
 În eternă nemişcare.

 Acolo unde totu-i rece
 Şi nu e nici-o visare,
 Unde coasa morţii trece,
 Printre ceţuri mişcătoare.

 De unde nimeni n-a venit,
 Şi nici nu o să mai vină
 Eu voi fi pus la răstignit,
 De moartea cea divină.

 Îmi voi da sfârşitul tragic,
 La al morţii sărut rece.
 Intr-o lume - adânc magic,
 Încet sufletu-mi va trece.

 În întunecimea nopţii,
 Nimic fiind în eternitate,
 Ascult simfonia morţii
 În ecouri repetate.

 Să nu plângi, să nu regreţi,
 Dus pe calea veşniciei,
 Sunt în lumea celor drepţi,
 Cântă-mi odă bucuriei.

 Te poţi consola cu gândul,
 Ca toţi vor lua acelaşi drum.
 Sigur vor vedea amurgul,
 Cum l-am văzut şi eu acum.

     Marin Voicu

Muritorul

 Încet vine ziua, clipa ce mă doare,
 Şi în urmă am să las, tot ce pătimesc.
 Iar a mea durere ce-i atât de mare,
 De sufletul mi-l soarbe, ca să nu trăiesc.

 Cruntă-mi este soarta, plină de durere,
 Cu-atâta suferinţă care m-a zdrobit,
 Zilnic când se umple inima cu fiere
 Şi în palmă-mi cade capul obosit.

 Priveşte-mă acum, eu sunt muritorul,
 Venit pe-această lume pentru-a suferi,
 Să nu cunosc iubire şi ce este dorul,
 Doar am fost născut pentru a pieri.

 Când vine noaptea şi ziua-ncet dispare,
 Pierind uşor în neguri, caldele lumini,
 Lacrimile mele, grele şi amare,
 Ca sunete dispar în aspre-ntunecimi.

 Apuse au fost şi clipele frumoase
 Ca stelele din noapte ce dispar sau mor,
 Când soarele apare cu raze mătăsoase
 Sufletu-mi se-nalţă ca vântul călător.

     Marin Voicu