Ascult tăcerea

 Eu văd tăcerea cum mâna mi-a întins
 Senină și pe soartă supărată
 E albă, vie cu suflet de învins
 Și trupul de statuie renovată

 Himeric mers, gingașă și curată
  Și rece ca o toamnă trecătoare
 Ivită-n calea mea nevinovată
 Schimbăm acum priviri seducătoare

 Cu fața palidă și ofilită
 Nimic în pieptul ei nu mai tresare
 E parcă o icoană istovită
 O enigmă nemărginit de mare

 Cum tăcerea va fi o veșnicie
 Iar eu un om cu fruntea gânditoare
 Voi privi la a lumii isterie
  Îngropat in a vremii nepăsare

     Marin Voicu

Meditație

 Tăcerea cerului așa mă împresoară
  Parcă îmi îmbracă trupul într-un nou veșmânt

  Simt sufleul cuprins de pace milenară
  Dar un loc nu își găsește pe acest pământ

  Se tot zbat în firea mea, se luptă ne-ncetat
 Nestăpânite gânduri de mine și destin
 Câte patimi inocente s-au înspăimântat
 În adâncul unui suflet rece și  străin

 S-au adunat în mine amintiri hoinare
 Iar la altar, grăbite,  depun numai plângeri
 Și spaime lungi în zbucium ca întinsa mare
 Cerșesc doar o milă la cerul plin de îngeri

 Oare eu spre care timp să-mi îndrept privirea
 Și să găsesc o cale prin a lui rotire
 Cu neliniști ce nu-mi vor răscoli gândirea
 Că iar am să trăiesc o altă amăgire

 Marin Voicu

O nouă toamnă

S-a  așternut o nouă toamnă pe pământ
Cu sublim vașmânt de frunză ruginie
Iar lumea toată tremură sub cerul sfânt
Cuprinsă brusc de-o ciudată isterie

Și trece toamna cu ochi ca de rubine
Grațioasă printre  gene de lumină
Sub pașii ei ard domoalele coline
Și cerul ca-ntr-o gigantică gradină

Cu pași ușori amurguri tainice sosesc
Lumea obosită trece la culcare
Prin văi pustii ecouri nude pribegesc
Și fiorii reci ai toamnei prin frunzare

Vin frânturi de vânturi, mitice și crude
Purtând cu ele tăcerile deșarte
Al toamnei rece mers incă se aude
Mereu mai slab și atâta de departe

Marin Voicu

Tablou de toamnă

 E-atât de trist afară, liniștea-i de gheață
 Soarele de ceară se ascunde printre nori
 În jur, e-așa de straniu și lipsit de viață
 Țipând mereu isteric trec cârduri de cocori

 Încremenite, ca-ntr-o pânză învechită
 Stau coline cu râpi negre, anchilozate
 Jos, se strecoară ca o mantie  boțită
 Ceața, fluturând printre crengile uscate

 O brumă albă trece cu priviri deșarte
 Și ușor  așează săruturi glaciale
 Pe tufișuri vii cu obraji de frunze moarte
 Și pe ecouri ce prelung se pierd în vale

 Iar prin pădurea cu lungi brațe desfrunzite
 Nu-i pas de om să spargă liniștea ei gravă
 Doar un lup flămând a venit pe nesimțite
 Scoțând un urlet îngroșat cu o octavă

 Marin Voicu

Ploaie

E udă dimineaţa vag e  conturată
Pe când aripe de vânt prin vazduh se-nfoaie
Din pustiul rece nori vineţi se arată
Și scutură în ropot stropii grei de ploaie

E-atât de trist afară şi plouă apăsat
De parcă cerul tot din slava sa grozavă
Adâncile izvoare să curgă le-a lasat
Pe ziua obosită, rece şi bolnavă

Stă soarele în loc ascuns de-atâta vreme
Iar plapuma de nori un fulger alb o taie
Tresar pustietăţi cuprinse de dileme
Cand tunete mugesc in hora lor greoaie

E cuprinsă lumea de apă şi de haos
Şi parcă umezeala ne-a ajuns la oase
Dar revarsă Doamne o poală de repaos
Pe zările de fum cu genele apoase !

Marin Voicu

Fuga de destin

O viață-ntreagă am fugit de un destin
Ce îndărătnic îmi așeza in cale
Atâtea patimi, să le-ndur ca un creştin
În genunchi căzut cu gânduri ancestrale

Îmi stă destinul cu ochii plini de ură

Pe margine de suflet cugetând trufaș

Cum va sădi ca o veșnică tortură

Tainice păcate, el un cunoscut poznaș

Bâjbâind prin bezna cugetelor mele

Obosit își pune cursele la pândă

Viclene spaime, oarbe și infidele

Tăcute rod, din făptura mea plapândă

Câte ispitiri mi se aștern în  cale

Îmi dau târcoale ca lupii după pradă

Merg înainte, am drum fără escale

Tainic călător prin viața mea nomadă

Marin Voicu

Primăvara mea

                                   
O dimineață peste lume se boltise

Clătinând ușor din cap cu ochii somnoroși

Tremurând lumina pe cer se risipise

Și în galop vin norii tăcuți si furioși

Copaci uitaţi de vreme acum s-au deșteptat

Și șușotesc aiurea cuprinși de presimțiri

Profetizează vântul poștaș neașteptat
Că va veni un soare cu galeșe priviri

O liniște se sparge, și-o zarva s-a iscat
Își fac tarafe pomii  la margine de zări

Cu păsările în cor  sunt gata de cântat
O cereasca simfonie fără ezitări

Se lasă seara pe o lume de poveste
Și vise se urzesc la poala nopții rece
Iar luna rușinoasă suie fără veste
Pe când mâhnită ziua adormită trece

Marin Voicu

Un loc in liniştea mea

În suflet o linişte mi se aşează gravă
Iar mintea deșteptată îmi plânge abătută 

Durerea-ncet mă roade flămândă și mârșavă

Îndârjit scobește și ucigător sărută

Nu vise, nu lacrimi doar o vastă izolare
Unde s-au pierdut speranțe prin mutele răscruci
E totul numai haos, o mare violare

De pace înrobitoare și-a unui dans de cuci

Din adâncimi de lume și uimitor de slabă

O umbră se arată prin  liniștea firavă

Prin jur ea se perindă și cată fără grabă

Un loc să își găsească prin liniștea grozavă

S-a așezat cuminte, senină si suavă
La piept stângând umilă dorinți mistuitoare
Dar cine-i umbra slabă de parcă-ar fi o sclavă?

E oare viața mea intr-o lume trecătoare ?

Marin Voicu

Astăzi

Gânditor astăzi m-am surprins stând la fereastră
Atât de singur şi privind cum viaţa trece
Simt in piept inima-mi pustie şi sihastră
Cum nebună bate mai rar și tot mai rece

Privind de la fereastră zori aș fi vrut să văd
Să simt crescând fiori în suflet-mi molatic
Dar nu sunt zori, în față amurgul îl revăd
Seducător îmbrățișându-mă tomnatic

Marin Voicu