Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric stau prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.
Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de gând banal,
Ca scoicile dormind în coliere.
Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par cugetări asfinţite rând pe rând,
Din mii de gânduri și acum uitate
Iar atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Găsi-va doar o ruină de ecou,
Din amintirile de altădată.
Marin Voicu