Fereastra zilei...

Fereastra zilei s-a închis încet sub zare
Din ceruri se coboară seara ostenită
Adunati toți ingerii și-n mișcări bizare
Rostogolesc noaptea cu stele căptușită

Doarme dus Pamântul imbrațișat de umbre

Liniștea-i veghează tăceri nevinovate

Și legănate-n poala visurilor sumbre

Năluce stau la pândă pline de păcate

Din patul  nopții urcă  luna de zăpadă
Și-n mersul ei rotund încet se depărtează
Pe drum spre dimineață, nimeni să nu vadă
Cum fața ei se schimbă și se rușinează

Dar noaptea se topește si se-nfiorează
Când suflarea zilei prin plete-i se strecoară
Și-a scuturat mantaua și se-ndepărtează
În alai de stele cu glasuri de fecioară

Marin Voicu

Doamna visurilor mele

              

S-a întins o noapte pe lumea ostenită
Și-n urma ei ascuns și îndoit de șale
 Somnul se târăște pe calea-i încâlcită
 Risipind puzderii de vise ireale

 Dar desprins din ele un vis zglobiu urzește
 Ascuns sub pleoapa mea, o veștedă petală
 Imagini de poveste, una tot mai crește
 Albă arătare în rochie de gală

 Cu trupul său mlădiu, o mare de mistere
 Și mersul senzual, mișcări înrobitoare
 Stau îngerii în loc privind fără putere
 Cum străina are  tot raiul la picioare

 Necunoscuta mea din vis pe ce drum călcând
  Tu ai putea veni prin câmpuri cu zorele
 Din lumea ta de vise în lumea mea trecând
 Ca pe veci să fii Doamna visurilor mele!?

 Marin Voicu

                                                

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Într-o zi de toamnă

Cum stă  ascuns tot cerul sub plapuma de nori
Iar haite reci de vânturi  aleargă  printre noi
Șoptesc cuprinși de gânduri  copacii visători 
Cum suflul rece-al toamnei i-a dezbrăcat  de foi

Pe fața rece a zilei, slabă  și neclară 
Își tot cern a lor apă  izvoarele de sus
Vârtej de vânturi frunze-ngălbenite zboară
Și mor îngenunchiate sub geană de apus

Stau amorțite păsări  prinse-n crengi udate
Cu ciocurile-ascunse sub aripi de destin
Și plouă agitat cu sunete ciudate
Pe lumea nemișcată  și  pe pământ străin 

Fuioare lungi de ceață albe pe spinare
Înghit acum pustiul și-un haos uluit
Iar tăcuta noapte și-așterne la picioare
Covor din lumea moartă  cu suflet vlăguit

Marin Voicu 

S-a ivit toamna

Din zări nemărginite, pajiști și coline

S-a ivit și toamna cu haina ei bizară 

Vine-ncet și rece prin zilele senine

Aducând cu sine tristețea legendară

Un vânt năuc din fire, plin de-amărăciune 

S-a rătăcit prin crengi cu frunza argintie

Scutură și-adună și plin de-înțelepciune 

A-mbrăcat pământul  în haină ruginie

Pe cerul adormit cirezi de nori colindă

Și aripi vagi de ploaie răpăie uitate

Pustietați adânci  încep ca să  cuprindă 

Lumea captușită cu vise agitate

S-a spart amurgul tot de noaptea-întunecată 

Și s-a pierdut o lună  in adâncimea ei

Nu pâlpâie o stea pe fața-i fermecată 

Și  totu-i un tablou binecuvântat  de zei

Marin Voicu

De unde vii...

                                         

 De unde vii cu aripi larg desfășurate
 Și rătăcești stingher prin lumea mea străină
 Pe care drum? Pe ce poteci întortocheate
 Tu neobosit le calci răspândind lumină?

Cine ești de porți pe cap cunună de măslin
Iar vremea dar și moartea Tu le poți înfrânge?
Cum de răspândind lumină chipul Tău senin
Sfânta nemurire la suflete ajunge?


De voi incerca și eu la Tine să  privesc
Și blânda strălucire-n suflet să-mi pătrundă
Cu Slava Ta curată păcatul pămîntesc
Să-l stingi lăsând credința ca să se aprindă


Să  fiu copilul slavei neștiind înfrângeri
Și marea de lumină  să revărs din mine
Știu ca nu voi fi nicicand mai presus de îngeri
Dar sigur am să fiu alăturea de Tine !

Marin Voicu

Te voi căuta !

Știu că este scris în firea omenească
Ca toți s-avem în suflet doruri și iubiri
Iar dorința mea atâta de firească
E să te am cu mine nu în amintiri

Te voi căuta prin lespezile vieții
Lăsând în urmă nefasta-mi izolare
Călca-voi drumul ce-l mărginesc scaieții
Să-ți aștern pios iubirea la picioare

Și-n aer să te caut tremurând când zbor
Cu suflet răscolit, fierbând neîncetat
Mi-a mai rămas speranța și un singur dor
Pe care vântul vieții nu le-a spulberat

Mâinile-mi întinse căutând nebune
Să-ți găsesc făptura - icoană de-nchinat
Așezata-n suflet - loc de-nchinăciune
Voi privi la tine de doruri măcinat

Marin Voicu

O meditatie

 În curtea cerului lumina mă-mpresoară
 Și nici un picior de umbră curtea n-a călcat
 Se târăște noaptea cu trena sa murdară
 Când lin se scurge vremea cu capul aplecat

 În trupu-mi de străin se-aud bătăi neclare
 Și zgomote de luptă răzbat neîncetat
 Sunt patimile mele cu mișcări hilare
 Când fugăresc trecutul cu spate cocoșat

 Zadarnic chem destinul doarme și nu vine
 Cu oasele întinse nimeni nu-l cunoaște
 Iar gândurile negre privind lung la mine
 Trec provocatoare sărind ca niște broaște

 Cu suflet însetat de arșița căinții
 În orice dimineață ca la mânăstire
 Eu am să chem speranța din rărunchii minții
 Când viața îmi va fi ca ața de subțire
 Marin Voicu