Final

Dacă aş fi putut să fiu nemărginirea
Iar destinul leneş n-ar rătăci în mine
Aş zămisli miraje lungi ca nesfârşirea
Cu mintea în clipa uitărilor de sine

Iar sufletul în care dospise noaptea clar
Adânca frământare de păduri virgine
Privea cum se coboară pe reci cărări de var
Amurgul multor ani ce tot s-au strâns în mine

Și obosit de timpul curgând neiertător
Cu vise anonime ucise în tăceri
Sorbind înstrăinarea ca semn prevestitor
Mă aplec sub năvala profundelor dureri

Stingher prin lumea moartă cu faţa la altar
Îmi aşez făptura cu împietrita-mi fire
Şi-ascult cum suie ora al timpului calvar
Sub lespezi de cavou şi cruci din cimitire

Marin Voicu

Unde este visul?

Eşti aproape sau departe orbului meu gând

Prins în stranii ore şi lanţuri de ferige

Unde este visul? Dar glasul tremurând

Când mutele dorinţe în tine prind să strige?

Cu picioare zvelte, armonios sculptată

O veşnică-mbinare de arcade fine

Ai trupul prins în dans de trestie uscată

Etalându-ţi sânii înmiresmaţi spre mine

Şi răsturnaţi apoi ca în smintitele beţii

Să savurez parfumul cărnii tale fine

În ritm copleşitor, mocnind fără ca să ştii

Tu infloreai uşor sub voluptăţi senine

Când neştiutori şi goi, plini de fantezie

Cu minţi înflăcărate dospind un gând frumos

Prinşi în jocul surd - solemnă agonie

În mişcări ş-atingeri ardeam armonios

Marin Voicu

Atâtea drumuri...

Atâtea drumuri vechi de veacuri măcinate
Uitatul pas al vremii le calcă funerar
Cărări pustii şi lungi de lume-abandonate
Se ascundeau sub lună în ultimul pătrar


O seară scufundase  noaptea mai devreme
Destine dezlegând strivitei lumi amare
Când amorţită stând  prin spaţiu  şi vreme
A lăsat în urmă tristeţe şi uitare

Ajuns în piscul lumii - lung sfârşit de seară
Mi-am căutat destinul - verde mărăcine
Sub un cer pustiu și cu zările de ceară
Găsind numai hăuri și sterpele ruine

Am călcat pustiuri și m-am ridicat din gropi

Decis să îmi hrănesc amarul de cărbune

Cu sfinte voluptăți și în cântece de popi

Purtând tipsii cu smirnă și o rugăcine

Marin Voicu

Plecarea noastră

În gară bătea un ceas secundele vioi

Sub cerul adormit târziu şi fără oră

Sprijiniţi de aer având  ochii stinşi si goi

Stăteam tăcuţi în seara lungă şi sonoră

Poate că şi-acum obosit şi căzut pe brânci

Tot mai  măsoară ceasul fără ca să ştie

O lungă îmbrăţişare ce a fost atunci

Pe un peron în gara rece şi pustie

S-au poate că măsoară în fiecare an

Cum ne moare făra zgomot iubirea noastră

Cu limbile întinse pe-acelaşi vechi cadran

În noaptea gânditoare, rece şi sihastră

Sufletele noastre s-au rătăcit în urmă

În brațe unul altuia nu pot să-și cadă

În noaptea şchiopătând cu vise ce se curmă
Au obosit și nu pot nici să se mai vadă

Marin Voicu

Miticul Eu

Trec ore după ore în fuga lor ciudată

Și cum măsoară timpul, cum răscolește viața

Nu se opresc o clipă, nu stau măcar odată

Merg doar înainte, nimeni nu le vede fața

Iar în iureșul imens străbat și alte vremuri

Și-n adâncimea lor zac în forme eronate

Mulțimi de EU și TU rătăciți cu ochii tulburi

Și sufletele goale de spaime măcinate

Încăpățânatul EU s-a răzvrătit prin veacuri

De normele-mpietrite să rupă-ncătușarea

La piept s-adune ispite, patimi și eșecuri

Iar timpul să-l ruineze, să-i schimbe-nfățișarea

A sperat că va fi doar constiința simbolul

Ce sigur va străbate veacuri cu adevărat

Acum știe că a rămas între NOI doar golul

Și de-apururi va fi miticul EU stigmatizat

Marin Voicu

Altă primăvară

Acum somnoroasă noaptea trece la culcare

Iar zorii se revarsă pe lumea moleșită

Liniștea întinsă cască și rapid dispare

Căci vine ziua-ntreagă cu zgomot căptușită

Și vântul s-a trezit năuc iar acum pălește

Pe sub seninul zării și prin miile de flori

Prin albastre ceruri nori s-au adunat hoțește

Și-n galop vor ca să pornească, repezi și ușori

O zi slabă stă întisă peste lumea-ntreagă

Și își plimbă frumusețea prin întreg regatul

Timpul s-a oprit în loc și vremea rea, beteagă

Când a sărutat atunci cu patimă păcatul

Marin Voicu

Clipa de amurg

Captiv al lumii, împresurat de umbre

Și învins de vreme la fiecare pas

Rătăcind prin noaptea gândurilor sumbre

Caut nemurirea prin ceruri de atlas

Și-am să las din mine sufletul să zboare

Spre-ntinsele câmpii pline de suspine

Să străbat-apoi poteci șerpuitoare

Găsindu-și drumul întoarcerii în mine

A strâns în brațe petale de lumină

Din cerul adormit cu-azururi  care curg

Dar întors în mine ca dintr-o grădină

Are strânsă-n mână o clipă de amurg

Marin Voicu