Pe fruntea mea...

Pe fruntea mea tristeţea înserează,
Şi-acelaşi gând de taină si de freamăt,
Să nu mai fiu captivul ce visează,
Mereu la şoapte şi văpăi de geamăt.

Am să las iar visul să mă cuprindă,
Atunci când dor pustiuri nesfârşite,
Şi-aud călcând uşor din grinda-n grindă
Ecou de amintiri nedesluşite.

Sub zări cernite mă-ncumet să opresc,
Ca o umbră sub lacrime de frunze,
Când verzi dorinţe încet mi se topesc,
În noaptea de singurătăţi confuze.

Pâlpâie zadarnic fulgerul de ieri,
E ora cea în zodii ctitorită,
Când nemărginirea bolţii unei seri,
S-a întins pe iubirea inedită

Marin Voicu

Sub fereastă

Sub fereastră s-a strâns singurătatea,
Să-mi vindece tristeţea ostenită,
Şi las să îmi cuprindă-ncet cetatea,
Tăcerea grea atât de ruginită.

Un vis captiv în lumea de cenuşă,
Suspină-n cripta-mi arsă şi tresare,
Când slabe şoapte bat din uşă-n uşă,
Purtând regrete de dorinţi amare.

Cum moare gândul fără de cuvinte,
Şi rugi şi lacrimi plutind fără puteri,
Şi-o dulce vrajă prinsă-n jurăminte,
În soarta ta să fiu, n-am fost nicăieri.

Mai izvorăsc imagini de poveste,
Ca vii culori ce se pierd prin asfinţit,
A fost odată, astăzi nu mai este,
Un vis al anilor ce s-a risipit.

Marin Voicu

Am s-adun din timp...

Am s-adun din timp orele în mână,
Şi zile bune şi nopţile târzii,
Când trec suspine ce tot se îngână,
Ca  melodie a toamnei timpurii.

Şi stele-adun clipind uşor din gene,
Ecoul ce sub cerul gol se-ascunde,
Şi-adoarm în patul nopţilor perene,
Ca pe zăpada liniştii profunde.

Iar când noaptea cerne şoapta ca un scrum,
Pe lacrimile umbrelor întinse,
Prin linişti rătăcite pe ștersul drum,
Îmi poartă paşii  stelele învinse.

Am să las gândul să-mi treacă peste chip,
Să-mi lunece priviri prin vremea-nceată,
Și ca în clepsidră firul de nisip,
Curge viaţa atât de zbuciumată

Marin Voicu

Mersul meu...

Mersul meu e ca o tăcere moartă,

Atunci când zace vânătă grădina,
O rătăcire-n timp ce paşii-mi poartă,
Pe cărări unde a apus lumina.

Şi pe albastra cerului oglindă,
Soarele încă licăre departe,
Iar amurgul stă gata să descindă,
Purtând cu el misterele deșarte.

Iar gândul meu ca umbra se abate,
Lunecând prin a nopţii dulce şoaptă,
Se scaldă-n ea ca-n ape-agitate,
Şi-şi face semnul care-nseamnă iartă.

Şi atât cât a mai rămas din mine,
Umbră sub plopii argintaţi de lună,
Voi da glas transparentelor suspine,
Când mi se zbate inima nebună.

Marin Voicu

Rezemat de nor...

Rezemat de nor la poarta nopţii bat,
În ora când nesomnul se petrece,
Între păreri şi aievea legănat,
Mă pierd de mine-n timpul care trece.

Dar sunt uitat pe fremăt de tăcere,
Şi n-am cuvinte şi nici cui răspunde,
Pasul meu încet este o părere,
Când mă poartă prin nopţile profunde.

Dus de vântul fugarelor minute,
Străbat aiurea cărarea de hotar,
Las în urmă răscrucile pierdute,
Călcate ades de pasu-mi solitar.

Și un ultim gând îmi sună cam tocit,
Ciudat ivit în somnul meu de seară,
Atâtea vise în mine-au ruginit,
Şi-ncet acum, încep ca să dispară.

Marin Voicu

Lacul spart

Lacul spart ţese undă după undă
Par chipuri ce se mai întorc o dată
Atunci când timpul orele-şi afundă
În tăcerea de nimeni aşteptată

Şi în răstimp departe, fără urme
În zbor pierdut pe drumul de tăcere
Ciudate semne par să mi se curme
Sub paşi în timp pe care viaţa-i cere

Cu gânduri ce îmi stau mereu pe ducă
Mă regăsesc stând pe mal de râu etern
O umbră care lacrimi îşi usucă
Pe când vise dulci pe ochi i se aştern

S-a deschis umbra pleoapelor lăsate
Și când se pierde-n ore depărtarea
Aud pași ce cărarea o străbate
Purtând cu ei încet, încet uitarea!

Marin Voicu

Am rătăcit...

Am rătăcit prin vremuri în lung şi-n lat,
Pe căi de paşii mei uşori albite,
Şi visul  ca pe un mort mi l-am purtat,
Prins în gând şi singurătăţi cernite,

Poate că şi-acum plutesc cu gându-n zări,
Si tot nu-nţeleg freamătul din visuri,
Să fie oare doar caldele chemări,
Venind din noaptea marilor abisuri.?

Rătăciri prin timpuri tot mă mai poartă,
Paşi mi se aştern pe vremuri de nisip,
Plutesc pe lângă lume - tristă soartă,
Fără nici un nume, fără nici un chip.

Marin Voicu