Ascult tăcerea

 Eu văd tăcerea cum mâna mi-a întins
 Senină și pe soartă supărată
 E albă, vie cu suflet de învins
 Și trupul de statuie renovată

 Himeric mers, gingașă și curată
  Și rece ca o toamnă trecătoare
 Ivită-n calea mea nevinovată
 Schimbăm acum priviri seducătoare

 Cu fața palidă și ofilită
 Nimic în pieptul ei nu mai tresare
 E parcă o icoană istovită
 O enigmă nemărginit de mare

 Cum tăcerea va fi o veșnicie
 Iar eu un om cu fruntea gânditoare
 Voi privi la a lumii isterie
  Îngropat in a vremii nepăsare

     Marin Voicu

Meditație

 Tăcerea cerului așa mă împresoară
  Parcă îmi îmbracă trupul într-un nou veșmânt

  Simt sufleul cuprins de pace milenară
  Dar un loc nu își găsește pe acest pământ

  Se tot zbat în firea mea, se luptă ne-ncetat
 Nestăpânite gânduri de mine și destin
 Câte patimi inocente s-au înspăimântat
 În adâncul unui suflet rece și  străin

 S-au adunat în mine amintiri hoinare
 Iar la altar, grăbite,  depun numai plângeri
 Și spaime lungi în zbucium ca întinsa mare
 Cerșesc doar o milă la cerul plin de îngeri

 Oare eu spre care timp să-mi îndrept privirea
 Și să găsesc o cale prin a lui rotire
 Cu neliniști ce nu-mi vor răscoli gândirea
 Că iar am să trăiesc o altă amăgire

 Marin Voicu

O nouă toamnă

S-a  așternut o nouă toamnă pe pământ
Cu sublim vașmânt de frunză ruginie
Iar lumea toată tremură sub cerul sfânt
Cuprinsă brusc de-o ciudată isterie

Și trece toamna cu ochi ca de rubine
Grațioasă printre  gene de lumină
Sub pașii ei ard domoalele coline
Și cerul ca-ntr-o gigantică gradină

Cu pași ușori amurguri tainice sosesc
Lumea obosită trece la culcare
Prin văi pustii ecouri nude pribegesc
Și fiorii reci ai toamnei prin frunzare

Vin frânturi de vânturi, mitice și crude
Purtând cu ele tăcerile deșarte
Al toamnei rece mers incă se aude
Mereu mai slab și atâta de departe

Marin Voicu