În cerul meu...

În cerul meu de somn totul mi s-a stins
Trădate gânduri vin adormitoare
Ca otrava dulce-n viaţa-mi de învins
Pătrund adânc în mine răpitoare

Când tăcerea grea, albă şi domoală
Ca o vrajă în jurul meu se ţese
Sub geana fină, umedă şi goală
Îmi trece-un vis cu dans de preotese

Prin mine nelinişti crude pribegesc
Cu fiorii ispitelor haine
Şi stingher prin  timp aştept să regăsesc
Magia dulce a serilor cu tine

Fără împlinire, uscat ca un vad
În mine singurătatea s-a închis
Şi în împietrita linişte când cad
Trăiesc aievea coşmarul unui vis

Marin Voicu

Trec anii

Aleargă anii după ani, cai de cursă lungă

Spumegând în fugă pe a timpului cărare

Nimic nu îi oprește, la capăt vor s-ajungă

Unde veșnicia stă și-un rai de îndurare

Dar nici-un pas de om nu calcă praful de pe drum

Poate că au asfințit în vreme trecătorii

De sumbre bătrâneți, cu viețile făcute scrum

De suferinți și frică, de spaimele notorii

Lungi herghelii de ani vor lua timpul pe copite

Și spre zări de amăgire vor galopa întins

Vor trece peste zariști, peste ruini pocite

Cu urechile ciulite și sufletul învins

Dar văd cum nefericirea mâna îmi întinde

O simt vicleană și înspăimântător de blândă

Nu o pot alunga și ce frică mă cuprinde

Că eu am sa fiu prada și prima ei izbândă

Marin Voicu

Tristeţe ancestrală

Gând firav, ce stai şi-asculţi în noaptea pală
Cum dospeşte tainic o linişte pe frunză?
Asculţi şi-n mine tristeţea ancestrală
Ca un freamăt de senzaţie confuză?

Spune, auzi cum neliniştea profundă
Din zări albastre cu-nvolburate valuri
Pustiul suflet încet mi-l inundă
Cu ropote venind printre sterpe maluri?

Tu vezi şi soarta ce-mi zace-n amorţeală
Dorinţe frământate în braţe de mister
Cum saltă-n mine tristeţea ancestrală
Durerile nescrise-n vechiul zodier?

Palid gând, ce stai? Nu mai aştepta-n zadar!
Nu vei mai primi de-acuma nicio veste
A adormit tristeţea pe pragul de hotar
Ca un copil ce-ascultă o poveste!

Marin Voicu

Rugă de apus

Apusul stă să cadă pe zarea muribundă

Și împleticit el duce stele în spinare

Se târăște-ncetișor pe calea sa rotundă

Pregătind a sa făptură pentru închinare

A îngenunchiat apusul și chipu-i ofilit

Iar ruga sa se-nalță ca fumul de tămâie

Stau arhanghelii s-ascultă cum strigă umilit

Noaptea-n locul său să vină, negră si molâie

Dureros de largă în trenă împidicată

Coboară alene noaptea pe drumul inelar

Gem pustiuri, mistere cu fața necurată

Si toate adunate sunt alaiul său neclar

Unduind din trup are tot cerul la picioare

Și cad unul câte unul luceferii învinși

Dar si îngeri adormiți cu plete de fecioare

Când noaptea se alintă rece și cu ochi închiși

Marin Voicu

Gând de primăvară

Se scutură domol zilele de ceaţă
În razele subţiri de soare vanitos
Sub cer de vrajă îşi pierd a lor albeaţă
Scheletice troiene care dorm pe jos

Pe pieptul zilei o linişte stă gravă
Timidul fir de iarbă creste-năbuşit
Mugurii scot sânii  pe ramura firavă
Plesnind într-un parfum de vis nedesluşit

Nici un nor sub bolta cerului în floare
Magica oglindă a zilei nu o sparge
Fiori de vânt ca limpede cântare
Rătăcesc prin frunza plopilor-catarge

Uimite păsări cu vocea arămie
Prin ramuri albe de a florilor ninsoare
Bat din aripi o ciudată simfonie
De parfumuri, de lumină şi culoare

Marin Voicu

Înger

În minte calc prăpăstii și spații virginale

Și nicicând pașii nu-mi ajung la margini de abis

Stau încremenite-n beznă fricile virale

Dar și destinul meu sărac și-atât de indecis

S-au pârguit neliniști iar fruntea-mi plec cuminte
La noaptea senzuală ce s-a întins prin vreme

A strâns în poală stele și-atâta lucruri sfinte
Dar o lume n-a iertat de ură și blesteme

Câte ursitori au fost la nașterea-mi târzie

Și toate m-au abandonat ca din întâmplare

Nici-un dar nu mi-au adus și nici măcar tămâie

Nu mi-au adus nici pacea să-ntindă la picioare

Sunt un trecător pe drumuri pline de amaruri

Ușoară pradă am fost dorințelor mărunte

Veșnic voi purta blestemul, unui zeu pe haruri

Dar și vicleanul semn, al păcatului pe frunte

La altarul nopții am ars boabe de tămâie

Si am invocat un înger mâna să-mi întindă

Sfințirea să își lase cugetul  să-mi mângâie

Ca de sufletu-mi năuc credința să se prindă

Marin Voicu

Îmi amintesc...

Îmi amintesc cum picura amurgul
Petale de culori nălucitoare
Sub cerul ce îşi scutura tot crângul
De-atâtea umbre-adânci şi visătoare

Şi plopii prinşi în răzvrătiri nebune
Cu dezgoliri de gânduri şi de foi
Când o vrajă pe-aleea de tăciune
Tot sculpta fiori prin sufletul din noi

Şi lacul cu oglinda secetoasă
Cum l-arginta o lună umilită
Sau gânditoarea salcie pletoasă
Clipind de somn în noaptea ostenită

Îmi amintesc şi pătimaşe vânturi
Ce viscolesc şi se fierb neîncetat
Cioplesc tăceri înfloritoare nuduri
Într-un suflet de iubire însetat

Marin Voicu

Drumul de sub seară

Mi se zvârcolesc în minte gânduri istovite

Și amărăciuni în adânc de suflet s-au depus

Cu scâncet de copil vin tristețile grăbite

Când dureri biruitoare speranța au răpus

Și cum îmi zboară gândul peste albe depărtări

Sufletul să ți-l găsească, dorințe să ia foc

Este clipa hrană vie, și-atâtea frământări

Când sub sălbatice săruturi simt ca mă sufoc

Cum curge timpul fără noi, calm și în tăcere

Iar eu ațipind în noaptea gândurilor mele

Imaginea îți sărut, icoană la vedere

În templul fără zei, fără licăriri de stele

E așteptarea grea când iubirea nu mai vine

Și totuși vine trecând pe drumul de sub seară

E toată numai zâmbet și sigură de sine

Luceferii adună cu gesturi de fecioară

Marin Voicu

Iarna sufletului

Îmi ninge glasul gândurilor moarte

Doar vise reci şi năluciri bizare

Sau clipe nude pribegind departe

Într-un târziu de noapte care doare

Tresare-ades din somnul său cuminte

Amarul meu ce-ngheaţă în tăcere

Pe altarul aducerii aminte

În clipa dătătoare de durere

Îmi ningi Doamne în suflet ca şi-afară

Cu umbre de dureri fără de răspuns

Sub streaşina mâhnirii cea amară

Îmi doarme soarta cu dorul ei ascuns

Se viscolesc speranţele timide

În lungi troiene cuprinse de mister

Se-ntind leneş ca albele omide

Pe trupul meu stând îngenuncheat sub cer

Marin Voicu