Nocturnă

Noaptea, când lunecă întinsă luna,
Şi din dorinţă a rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.

Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Pe când în lunecarea lui străbate,
Un lac în care cerul se răsfrânge,

Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le-adună cerul în a sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,

A fost acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.

Marin Voicu

Singurătate

De-atâta singurătate-n jurul meu,
Aud cum curge liniştea prin aer,
Gânduri mute torc tristeţile mereu,
Şi plânsul din al sufletului caer.

E-atâta singurătate-n jurul meu,
Şi tot vine pe drumul de tăcere,
O simt şi-n suflet zbătându-se din greu,
Noaptea, ca-ntr-o fântână de durere.

Iar ochii îi sunt ca apele adânci,
Şi-s îmbrăcaţi cu haină de-ntuneric,
Și ce opacă îi e privirea-atunci,
Când rătăceşte-n spaţiu emisferic.

Mă prinde-apoi cu braţele de algă,
Şi lunecă-n abisul de mistere,
Nu vrea ca din suflet să mi se şteargă,
Singurătatea nu-i doar o părere.

Marin Voicu