Adun un zvon

Pe fruntea mea o noapte se coboară,
Desprinsă parcă din limpede amurg,
Căinţe gem prin fiecare seară,
Sub punţi de ape ecou de vise scurg.

Mă arde-un gând ca cel din urmă vaer,
A beznelor tăcere amăgitor zgâriind,
Cununi de vise suspinând prin aer,
Îmi poartă umbra de presimţiri fugind.

Adun un zvon cântat în alte vremuri,
De peste veacuri uitatele greşeli,
Şi-un foc defunct ce-n inimă mi-l tremuri,
Şi resemnarea şi-atâtea îndoieli.

M-ajunge-un gând ce-n suflet se împlântă,
Îmi dă fiori că nu-şi găseşte locul,
Ascult tăcerea nopţilor înfrântă,
În ora când mocneşte-n suflet focul.

Marin Voicu