Avântul meu s-a frânt de întuneric,
Şi n-am să mă mai pot uita prin vise,
Când dincolo de gânduri bat puternic,
Uitări în timp cu uşile închise,
Fără vise-n vraja nopţii m-am retras,
Şi în sinea mea ca într-o cetate,
Tăcerea în mine si-a făcut popas,
Şi-mbracă ceasul de singurătate
.
Iar inima nicicând n-o să tresară,
Şi nici privirea limpede de apă,
Când visul pur pe frunte se coboară,
În somn ce umbra clipelor o sapă.
Din noaptea ce-a trecut atât de lesne,
Ca o şoaptă-ntunecată veşnic,
Fiori mă trec din creştet până-n glezne,
Ce ard ca lumânările în sfeşnic.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu