Noaptea, când lunecă întinsă luna,
Şi din dorinţe a mai rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.
Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Iar în lunecarea lui străbate,
Lacu-în care cerul se răsfrânge,
Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le-adună cerul în vasta sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,
Să fie acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu