De ce toamnă ?

Toamnă, de ce eşti tu aşa de tristă?
Sculptezi în suflete atâtea patimi
Şi amintiri despre tot ce nu există
Într-un adânc pustiu udat de lacrimi

În urma ta curg ceţuri valuri, valuri
Prins de ele un soare se îneacă
Când tu imi treci ușor in ritualuri
Sub cer brumat ce fruntea işi apleacă

Îmi săruţi umed crânguri adormite
Roind în ele frunzele a jale
Şi desprins de prin crengile-negrite
Pustiul putred se întinde-n vale

Aiurit un vânt se-ncurcă printre nori
Pictaţi pe cer par colorate stambe
Prin zări s-aud enigmatice rumori
Şi vin valsând din senzuale gambe

Dar vii şi pleci pe-aceeaşi cale-n vreme
Prinsă-n neguri răsucite ca un fum
Te răsfeţi în parfum de crizanteme
De prin tufele crescute peste drum

Marin Voicu

Revin

Am să revin de fiecare dată
Când îţi simt în glas suavele chemări
Şi-am să te găsesc zână adorată
De-ar fi să calc mereu tainice cărări

Trec pe-azururi şi freamăte de crânguri
Răscolind văpăi şi nebunii de ieri
Eu, cal focos şi cititor de gânduri
Muşcând aiurea din vrăji şi din păreri

Beat de rătăciri prin vise-ntrezărite
Am să te găsesc în drumul meu străin
Ştiu că-n suflet pe file-ngălbenite
E scris că ai să fii în al meu destin

Marin Voicu

Ce gând...

Ce gând te prinde în a lui splendoare
Când vrei să-mi spui ce dor îţi e de mine
Iar buzele le simţi fremătătoare
Şi noaptea-i rece că nu sunt cu tine?

Din somnul dulce de ai fost trezită
Arsă d-atâtea nebunii ce-ascunde
Tremuri şi pari atât de obosită
Şi-ntinzi spre mine braţele rotunde

Te prinzi de gâtul meu să îmi poţi spune
Că simţi bătând sub tâmpla mea fierbinte
Potop de patimi şi dorinţi nebune
Şi-atâtea gânduri ce îmi trec prin minte

Vrei să-ţi fiu mâna candidă şi calmă
Din bolta cerului să-ţi strângă astre
Cereşti iubiri să ţi le pun în palmă
Dar şi povestea fericirii noastre

Marin Voicu

Ce să fac ?

Simt cum îţi palpită întreaga fire
Tot stau şi mă gândesc oare ce să fac?
Aş vrea s-ascult cum tu respiri  iubire
Când îmi dai  savoarea buzelor de mac!

Cum tu îmi eşti cea mai frumoasă floare
Iar ochii tăi asupra-mi se ridică
Şi ca pe un înger poleit de soare
Te voi iubi profund şi fără frică

Am să te-adun in orice dimineaţă
Văzând timpul bătătorind cărarea
Ca pe un fior dulce de speranţă
Să fim la două vieţi îngemănarea

Şi nu vom fi singuri pe acest pământ
Cu inima bătând înfiorată
Când ne vom spune firescul legământ
În noaptea cu o lună sidefată

Marin Voicu

O linişte...

O linişte se lasă-n gândurile mele
De mi se îneacă deşerturile firii
În târziu de soartă când clipele trec grele
Adun din nou în mână zorile iubirii

Acum când te visez în orice înserare
Trăind înfiorat plăcerile senine
Inima-mi vibrează ca-n faţă la altare
Când îți cuprind în braţe sufletul din tine

Zâmbeşti ca din picturi vechi prinse în chenare
Şi-n faţa lor topit mă-nchin ca la icoane
Mă-nalţ apoi vrăjit şi-ascult bătăi mai clare
De farmece asunse-n sânuri diafane

Şi-nfierbântat la culme privesc iar la tine
Ca stele răsărind sau freamătul marin
Risipit în clipa uitărilor de sine
Te sărut iubire şi încep ca să mă-nchin.

Marin Voicu

În sinea mea...

În sinea mea mi-am spus că nu e cu putinţă
Din tot ce-a fost cândva acuma să mai fie
Şi-n vremea care trece, orice năzuinţă
Nu poate fi decât o mare nebunie!

Lăsaţi-mă voi gânduri oarbe şi deşarte
Nu mai treziţi zadarnic amintiri apuse
Căci s-a închis demult a sufletului carte
Ofilind bobocii cuvintelor nespuse

Nu voi mai privi în urmă - un imens pustiu
Călcat de pașii mei ușori pe himeric drum
În jur e așa sinistru - totu-i pământiu
O milă nu se vede prin zările de fum

Tu destin trufaş ce-ai rătăcit pe căi pustii
Călcând ursuz pe ani ca pe uscate scânduri
Ca o amintire grea din urmă vrei să vii
Când anii s-au pierdut în valuri mari de gânduri?

Iar tu linişte ce mi te aşterni în cale
M-ai golit de patimi și mi-ai furat veșminte
Lasă-mă când şovăitor mă-ndrept agale
Spre locul unde am s-adorm de-acum-nainte

Marin Voicu

Suflet gol

Simt cum astăzi în mine sufletul e gol
Ca un vast pustiu fără pasăre sau vânt
Gând și vis împreunate îi dau ocol
Făpturii mele, arătare de om frânt

Între răspântii cu drumuri neschimbate
Ispitele mă ard, mă fieb neîncetat
Sub întregul cer stau zările curbate
Peste timpul rătăcit si necugetat

Când gândul călător deşteptat în mine
În care totul se bolteşte ireal
Trec acum ursite cu priviri senine
Şi amintirea prinsă-n visul ideal

Când se ţese ziua  noaptea se destramă
O vastă-mărăciune s-a ivit  acum
Și haite de dureri cu glas stins mă cheamă
Cu râuri lungi de lacrimi pe obraji de fum

Marin Voicu