Plecarea noastră

În gară bătea un ceas secundele vioi

Sub cerul adormit târziu şi fără oră

Sprijiniţi de aer având  ochii stinşi si goi

Stăteam tăcuţi în seara lungă şi sonoră

Poate că şi-acum obosit şi căzut pe brânci

Tot mai  măsoară ceasul fără ca să ştie

O lungă îmbrăţişare ce a fost atunci

Pe un peron în gara rece şi pustie

S-au poate că măsoară în fiecare an

Cum ne moare făra zgomot iubirea noastră

Cu limbile întinse pe-acelaşi vechi cadran

În noaptea gânditoare, rece şi sihastră

Sufletele noastre s-au rătăcit în urmă

În brațe unul altuia nu pot să-și cadă

În noaptea şchiopătând cu vise ce se curmă
Au obosit și nu pot nici să se mai vadă

Marin Voicu

Miticul Eu

Trec ore după ore în fuga lor ciudată

Și cum măsoară timpul, cum răscolește viața

Nu se opresc o clipă, nu stau măcar odată

Merg doar înainte, nimeni nu le vede fața

Iar în iureșul imens străbat și alte vremuri

Și-n adâncimea lor zac în forme eronate

Mulțimi de EU și TU rătăciți cu ochii tulburi

Și sufletele goale de spaime măcinate

Încăpățânatul EU s-a răzvrătit prin veacuri

De normele-mpietrite să rupă-ncătușarea

La piept s-adune ispite, patimi și eșecuri

Iar timpul să-l ruineze, să-i schimbe-nfățișarea

A sperat că va fi doar constiința simbolul

Ce sigur va străbate veacuri cu adevărat

Acum știe că a rămas între NOI doar golul

Și de-apururi va fi miticul EU stigmatizat

Marin Voicu

Altă primăvară

Acum somnoroasă noaptea trece la culcare

Iar zorii se revarsă pe lumea moleșită

Liniștea întinsă cască și rapid dispare

Căci vine ziua-ntreagă cu zgomot căptușită

Și vântul s-a trezit năuc iar acum pălește

Pe sub seninul zării și prin miile de flori

Prin albastre ceruri nori s-au adunat hoțește

Și-n galop vor ca să pornească, repezi și ușori

O zi slabă stă întisă peste lumea-ntreagă

Și își plimbă frumusețea prin întreg regatul

Timpul s-a oprit în loc și vremea rea, beteagă

Când a sărutat atunci cu patimă păcatul

Marin Voicu

Clipa de amurg

Captiv al lumii, împresurat de umbre

Și învins de vreme la fiecare pas

Rătăcind prin noaptea gândurilor sumbre

Caut nemurirea prin ceruri de atlas

Și-am să las din mine sufletul să zboare

Spre-ntinsele câmpii pline de suspine

Să străbat-apoi poteci șerpuitoare

Găsindu-și drumul întoarcerii în mine

A strâns în brațe petale de lumină

Din cerul adormit cu-azururi  care curg

Dar întors în mine ca dintr-o grădină

Are strânsă-n mână o clipă de amurg

Marin Voicu

  

                                        

Răspântii nedefinite

Eu știu, ai fost răscrucea la două lumi
Sau poate două drumuri neumblate
Pe care drum s-apuc? poate mă îndrumi
E unul lin și altul cu păcate

Un semn nu este pe care drum s-apuc
Orbi îmi sunt pașii când mă-ndrept agale
Spre drumul cu păcate, privind năuc

Parc-ar fi stele, negre și letale

Am răscrucea-n față - ispită clară
Când ca un boboc de floare s-a deschis

Și mă-ndrept spre ea cu pași ca de fiară

Știind prea bine că-i locul interzis

Marin Voicu.

Portret neterminat

Ai părul negru ca fuioarele de fum
Ce poartă-n ele dorinte ancestrale
Eşti cuceritoarea fantasticului drum
Cu sublimul dans al şoldurilor goale

Ochii tăi, culoarea adâncului etern
Ce-au tremurat in ei rozele păcate
Culoarea senzuală de buze ce-aştern
Agonii si voluptăţi înmiresmate.

Ai trupul pătimaş ce-a gustat savoarea
Unui satanic joc întins prin noaptea grea
Arzând mistuitor tu erai culoarea
Şi cântecul plăcerii când erai a mea.

Marin Voicu

În cerul meu...

În cerul meu de somn totul mi s-a stins
Trădate gânduri vin adormitoare
Ca otrava dulce-n viaţa-mi de învins
Pătrund adânc în mine răpitoare

Când tăcerea grea, albă şi domoală
Ca o vrajă în jurul meu se ţese
Sub geana fină, umedă şi goală
Îmi trece-un vis cu dans de preotese

Prin mine nelinişti crude pribegesc
Cu fiorii ispitelor haine
Şi stingher prin  timp aştept să regăsesc
Magia dulce a serilor cu tine

Fără împlinire, uscat ca un vad
În mine singurătatea s-a închis
Şi în împietrita linişte când cad
Trăiesc aievea coşmarul unui vis

Marin Voicu