Mersul meu...

Mersul meu e ca o tăcere moartă,

Atunci când zace vânătă grădina,
O rătăcire-n timp ce paşii-mi poartă,
Pe cărări unde a apus lumina.

Şi pe albastra cerului oglindă,
Soarele încă licăre departe,
Iar amurgul stă gata să descindă,
Purtând cu el misterele deșarte.

Iar gândul meu ca umbra se abate,
Lunecând prin a nopţii dulce şoaptă,
Se scaldă-n ea ca-n ape-agitate,
Şi-şi face semnul care-nseamnă iartă.

Şi atât cât a mai rămas din mine,
Umbră sub plopii argintaţi de lună,
Voi da glas transparentelor suspine,
Când mi se zbate inima nebună.

Marin Voicu

Rezemat de nor...

Rezemat de nor la poarta nopţii bat,
În ora când nesomnul se petrece,
Între păreri şi aievea legănat,
Mă pierd de mine-n timpul care trece.

Dar sunt uitat pe fremăt de tăcere,
Şi n-am cuvinte şi nici cui răspunde,
Pasul meu încet este o părere,
Când mă poartă prin nopţile profunde.

Dus de vântul fugarelor minute,
Străbat aiurea cărarea de hotar,
Las în urmă răscrucile pierdute,
Călcate ades de pasu-mi solitar.

Și un ultim gând îmi sună cam tocit,
Ciudat ivit în somnul meu de seară,
Atâtea vise în mine-au ruginit,
Şi-ncet acum, încep ca să dispară.

Marin Voicu