Lacul spart

Lacul spart ţese undă după undă
Par chipuri ce se mai întorc o dată
Atunci când timpul orele-şi afundă
În tăcerea de nimeni aşteptată

Şi în răstimp departe, fără urme
În zbor pierdut pe drumul de tăcere
Ciudate semne par să mi se curme
Sub paşi în timp pe care viaţa-i cere

Cu gânduri ce îmi stau mereu pe ducă
Mă regăsesc stând pe mal de râu etern
O umbră care lacrimi îşi usucă
Pe când vise dulci pe ochi i se aştern

S-a deschis umbra pleoapelor lăsate
Și când se pierde-n ore depărtarea
Aud pași ce cărarea o străbate
Purtând cu ei încet, încet uitarea!

Marin Voicu

Am rătăcit...

Am rătăcit prin vremuri în lung şi-n lat,
Pe căi de paşii mei uşori albite,
Şi visul  ca pe un mort mi l-am purtat,
Prins în gând şi singurătăţi cernite,

Poate că şi-acum plutesc cu gându-n zări,
Si tot nu-nţeleg freamătul din visuri,
Să fie oare doar caldele chemări,
Venind din noaptea marilor abisuri.?

Rătăciri prin timpuri tot mă mai poartă,
Paşi mi se aştern pe vremuri de nisip,
Plutesc pe lângă lume - tristă soartă,
Fără nici un nume, fără nici un chip.

Marin Voicu

Amurg

Când ziua încet trece la culcare,
Într-un amurg ce rugineşte cerul,
În  tăcere şi stranie mişcare,
Agale vin visarea și misterul.

Dar soarele s-a mai oprit o clipă,
Şi-ntârzie pe-a cerului alee,
Să strângă sub candida lui aripă,
Trudite raze frânte-n eleştee.

Din seară urcă luna printre ramuri,
Se lasă umbre de copaci lungite,
Sclipind bat stele-n ale nopţii geamuri,
O clipă doar şi negura le-nghite.

Prin oarba noapte care-acum se lasă,
Am să rătăcesc  şi eu pe drumu-i lung,
E beznă şi pustiu, pădurea-i deasă,
Rătăcesc tăcut şi tot nu mai ajung.


Marin Voicu