O apă-nvolburată este al tău destin Îmi tot șoptește dulce un gând amăgitor
Ai cugetul cărunt și-ți este așa străin
Când îți curge viața fără nici-un viitor
Îngemănate pătimi în suflet sibilin
S-au ofilit prin timp de-atâta așteptare
Și din mâhnita viață tu trecător străin
Vrei s-aduni șireaguri de amintiri fugare?
Presimțiri apasă, neliniști stau la pândă
Tristețile veghează și te înfioară
Când mersul tău străin îți este o osândă
Prin lumea-ncremenită cu obraji de ceară
Străin ce pribegești cătând o mângâiere
Ursitele câinoase scriu alte începuturi
Prin ce timp și spațiu aștepți o înviere
Ca un viteaz căzut sub salbe de săruturi ?
Fereastra zilei s-a închis încet sub zare
Din ceruri se coboară seara ostenită
Adunati toți ingerii și-n mișcări bizare
Rostogolesc noaptea cu stele căptușită
Doarme dus Pamântul imbrațișat de umbre
Iar liniștea-i veghează pleoapele lăsate
Și legănate-n poala visurilor sumbre
Năluce stau la pândă pline de păcate
Din patul nopții urcă o lună de zăpadă Și-n mersul ei rotund încet se depărtează
Pe drum spre dimineață, nimeni să nu vadă
Cum fața ei se schimbă și se rușinează
Dar noaptea se topește si se-nfiorează
Când suflarea zilei prin plete-i se strecoară Și-a scuturat mantaua și se-ndepărtează
Ducând alai de stele cu glasuri de fecioară
S-a întins o noapte pe lumea ostenită
Și-n urma ei ascuns și îndoit de șale
Somnul se târăște pe calea-i încâlcită
Risipind puzderii de vise ireale
Dar desprins din ele un vis zglobiu urzește
Ascuns sub pleoapa mea, o veștedă petală
Imagini de poveste, una tot mai crește Albă arătare în rochie de gală
Cu trupul său mlădiu, o mare de mistere
Și mersul senzual, mișcări înrobitoare
Stau îngerii în loc privind fără putere
Cum străina are tot raiul la picioare
Necunoscuta mea din vis pe ce drum călcând Tu ai putea veni prin câmpuri cu zorele
Din lumea ta de vise în lumea mea trecând
Ca pe veci să fii Doamna visurilor mele!?
Cum stă ascuns tot cerul sub plapuma de nori Iar haite reci de vânturi aleargă printre noi Șoptesc cuprinși de gânduri copacii visători Cum suflul rece-al toamnei i-a dezbrăcat de foi Pe fața rece a zilei, slabă și neclară Își tot cern a lor apă izvoarele de sus Vârtej de vânturi frunze-ngălbenite zboară Și mor îngenunchiate sub geană de apus Stau amorțite păsări prinse-n crengi udate Cu ciocurile-ascunse sub aripi de destin Și plouă agitat cu sunete ciudate Pe lumea nemișcată și pe pământ străin Fuioare lungi de ceață albe pe spinare Înghit acum pustiul și-un haos uluit Iar tăcuta noapte și-așterne la picioare Covor din lumea moartă cu suflet vlăguit Marin Voicu
