Răspântii nedefinite

Eu știu, ai fost răscrucea la două lumi
Sau poate două drumuri neumblate
Pe care drum s-apuc? poate mă îndrumi
E unul lin și altul cu păcate

Un semn nu este pe care drum s-apuc
Orbi îmi sunt pașii când mă-ndrept agale
Spre drumul cu păcate, privind năuc

Parc-ar fi stele, negre și letale

Am răscrucea-n față - ispită clară
Când ca un boboc de floare s-a deschis

Și mă-ndrept spre ea cu pași ca de fiară

Știind prea bine că-i locul interzis

Marin Voicu.

Portret neterminat

Ai părul negru ca fuioarele de fum
Ce poartă-n ele dorinte ancestrale
Eşti cuceritoarea fantasticului drum
Cu sublimul dans al şoldurilor goale

Ochii tăi, culoarea adâncului etern
Ce-au tremurat in ei rozele păcate
Culoarea senzuală de buze ce-aştern
Agonii si voluptăţi înmiresmate.

Ai trupul pătimaş ce-a gustat savoarea
Unui satanic joc întins prin noaptea grea
Arzând mistuitor tu erai culoarea
Şi cântecul plăcerii când erai a mea.

Marin Voicu

În cerul meu...

În cerul meu de somn totul mi s-a stins
Trădate gânduri vin adormitoare
Ca otrava dulce-n viaţa-mi de învins
Pătrund adânc în mine răpitoare

Când tăcerea grea, albă şi domoală
Ca o vrajă în jurul meu se ţese
Sub geana fină, umedă şi goală
Îmi trece-un vis cu dans de preotese

Prin mine nelinişti crude pribegesc
Cu fiorii ispitelor haine
Şi stingher prin  timp aştept să regăsesc
Magia dulce a serilor cu tine

Fără împlinire, uscat ca un vad
În mine singurătatea s-a închis
Şi în împietrita linişte când cad
Trăiesc aievea coşmarul unui vis

Marin Voicu

Trec anii

Aleargă anii după ani, cai de cursă lungă

Spumegând în fugă pe a timpului cărare

Nimic nu îi oprește, la capăt vor s-ajungă

Unde veșnicia stă și-un rai de îndurare

Dar nici-un pas de om nu calcă praful de pe drum

Poate că au asfințit în vreme trecătorii

De sumbre bătrâneți, cu viețile făcute scrum

De suferinți și frică, de spaimele notorii

Lungi herghelii de ani vor lua timpul pe copite

Și spre zări de amăgire vor galopa întins

Vor trece peste zariști, peste ruini pocite

Cu urechile ciulite și sufletul învins

Dar văd cum nefericirea mâna îmi întinde

O simt vicleană și înspăimântător de blândă

Nu o pot alunga și ce frică mă cuprinde

Că eu am sa fiu prada și prima ei izbândă

Marin Voicu

Tristeţe ancestrală

Gând firav, ce stai şi-asculţi în noaptea pală
Dospitul tainic al liniştii pe frunză?
Asculţi şi-n mine tristeţea ancestrală
Ca un freamăt de senzaţie confuză?

Spune, auzi cum neliniştea profundă
Din zări albastre cu-nvolburate valuri
Când pustiul suflet încet mi-l inundă
Cu ropote venind printre sterpe maluri?

Tu vezi şi soarta ce-mi zace-n amorţeală
Dorinţe frământate-n braţe de mister
Cum saltă-n mine tristeţea ancestrală
Durerile nescrise-n vechiul zodier?

Palid gând, ce stai? Nu mai aştepta-n zadar!
Nu vei mai primi de-acuma nicio veste
Căci tristeţea doarme pe pragul de hotar
Ca un copil când ascultă o poveste!

Marin Voicu

Rugă de apus

Apusul stă să cadă pe zarea muribundă

Și împleticit el duce stele în spinare

Se târăște-ncetișor pe calea sa rotundă

La capăt să găsească puțină alinare

A îngenunchiat apusul și chipu-i ofilit

Iar ruga sa se-nalță ca fumul de tămâie

Stau arhanghelii s-ascultă cum strigă umilit

Noaptea-n locul său să vină, negră si molâie

Dureros de largă în trenă împidicată

Coboară alene noaptea pe drumul inelar

Gem pustiuri, mistere cu fața necurată

Si toate adunate sunt alaiul său neclar

Unduind din trup are tot cerul la picioare

Și cad unul câte unul luceferii învinși

Dar si îngeri adormiți cu plete de fecioare

Când noaptea se alintă rece și cu ochi închiși

Marin Voicu

Gând de primăvară

Se scutură domol zilele de ceaţă
În razele subţiri de soare vanitos
Sub cer de vrajă îşi pierd a lor albeaţă
Scheletice troiene care dorm pe jos

Pe pieptul zilei o linişte stă gravă
Timidul fir de iarbă creste-năbuşit
Mugurii scot sânii  pe ramura firavă
Plesnind într-un parfum de vis nedesluşit

Nici un nor sub bolta cerului în floare
Magica oglindă a zilei nu o sparge
Fiori de vânt ca limpede cântare
Rătăcesc prin frunza plopilor-catarge

Uimite păsări cu vocea arămie
Prin ramuri albe de a florilor ninsoare
Bat din aripi o ciudată simfonie
De parfumuri, de lumină şi culoare

Marin Voicu