Zi de noiembrie

Cum plânge ziua în note lungi şi grele
Iar sub petice de nori păsări rătăcesc
Sunt ca nişte umbre ce ascund în ele
Doar uitate ploi de mărgăritar ceresc

E tristă ziua când orele le strânge
Şi-un covor uscat de frunze argintate
Tristeţi brumate ce par acum de sânge
Când strident la poarta sufletului bate

Se nasc culori ce ard prin veştedul amurg
Șiruri de cocorii mâhniți ţipă în delir
Iar când pe sâni de seară neguri reci se scurg
Apare și tăcerea slabă ca un fir

Dar se stinge ziua necurmat îmi plouă
O nostalgie în suflet se deşteaptă
Și simt speranţa cum mi se rupe-n două
Și-un destin năuc ce plânge şi aşteaptă

Marin Voicu

Ție

Privirea ta de-atâtea ori m-a pus pe gânduri

Şi-n adâncul serii m-a-ndemnat ca să visez

Și cum să-ţi scriu cu mintea rânduri după rânduri

Să iți sculptez făptura și-n mine s-o așez

Vrei să te adun la mine-n brațe protector

Să simti cum crește-n piept o magică dorință

Vrei să-mi fii visul, venind din viitor

Să-mi spargă izolarea, aprigă sentință

Pe pieptul meu întinsă cu gânduri stând curgând

Dar și dorințe prinse-n mută rugăciune

Să fii cu mine una în suflet și în gând

Și-n umila viață cu ochii de tăciune

Stai înfiorată și presimțiri apasă

Și tot orizontu-i plin de speranțe goale

Se așterne-n față o viață dureroasă

Și o lume oarbă cu sufletele rivale 

Dar sigur am să-ți culeg dorințele flămând

Ca pe o rouă în săruturi pătimașe

Să simți că eu voi fi cu tine, și nu în gând

Și nici măcar în vraja viselor golașe

Marin Voicu

Toamnă

Un început timid, o dimineaţă
Ca un inel de caldă sărutare
Când în oglinda zilei se răsfaţă
O toamnă îmbrăcată-n cerşetoare

A apărut şi-i chipul nins de soare
Iar trena ei cusută-n mii de flori
A adunat în dulce-mbrăţişare
Speranţe amestecate cu fiori

A strâns în sân parfumuri din petale
Poate aşa e scris în al său destin
Să le presare-n ruginita-i cale
Lăsând în  urmă tristeţe şi suspin

Se opreşte ziua din al său umblet
Amurgul se furişeaza printre noi
Ştii  toamnă ce rece eşti la suflet
Şi cum plâng arborii cu uscate foi?

Marin Voicu

Zi de toamnă

Eşti doar o zi de toamna aurie
Cu haina-n zdrenţe şi mergi spre asfinţit
Sculptând destine-n zarea ruginie
Valsezi de mână cu vântul amorţit

Pictezi pe cerul colorat de toamnă
Un zbor de păsări şi-o lacrimă pe chip
Şi când săruți lumina dulce doamnă
Îmi citeşti soarta scrisă pe nisip

Tăcută, mi-ai trecut pe la fereastră
Zâmbind că anii mi s-au scurs prin vreme!
Ştii cum doare tristeţea ta sihastră
Când eu te cânt in serile boeme?

Înfrigurată-n capătul de seară
Tragi manta de vise-n nopţile cu ploi
Ce lacrimi, pe obrajii tăi de ceară
Curg îngălbenind sufletul  din noi!

Marin Voicu

Cine sunt eu?

Sunt clipa ce tâmpla mângâie uşor
Când noaptea se revarsă prin fereastră
Iar gândurile foşnesc adormitor
Purtate lin pe unda ei albastră.

Şi sclavul ce nemuririi m-am vândut
Cu tot parfumul cerului în floare
Când timpul odihneşte ca un sărut
Pe obosela zilei care moare.

Sunt accentul unui cântec dintr-un gând
Prins în suflet cu lacăt pus de soartă
Când dimineţile suie  rând pe rând
Spre cer s-ajungă magica lui poartă

Sau ecoul plin cu acorduri scunde
Descătuşând și secretele din noi
Pe când zefirul nopţii se ascunde
În cântecul nud al arborilor goi.

Sunt îmbrăţişarea timpului învins
Sau drumețul spre culmi nemuritoare
Când veacul de tăcere s-a tot întins
Pe lumea ofilită ca o floare.

Marin Voicu

Iubesc surâsul

Iubesc surâsul zilei care vine
În linii suple ce unduind se scurg
Ca o ploaie din înălţimi creştine
Prin tăcerea estompată de amurg

Mângâi trupu-i de albastru sidefat
Ce tremură prin raze de lumină
E ca un sunet ce zace agăţat
În liniştea ciudată şi deplină

Ochii, acut albastru ce învie
O privire ca zorii ce se crapă
In dulce şi amară rapsodie
Când mă scald în ei ca într-o apă

Macină timpul ziua către seară
Ca o liniştire-n somn necunoscut
În noaptea rece stele-ncep s-apară
Ce cad ca visele din al meu trecut.

Marin Voicu

                                                                                                               

Drumul vieţii

Am adunat anii ca pe aur si rubine

De pe sterpul drum al vieții când singur am trecut

Mi-au împovărat tot trupul , șchioapăt ca un câine

Și-mi este sprijin un toiag de gând necunoscut

Mare îmi e păcatul căci sunt avar de viață

Și am să culeg cu râvnă ani câți au mai rămas

Chiar și târâș voi merge pe calea mea măreață

Nimic să nu rămână-n urmă nici măcar un ceas

Am străbătut tot drumul și nimeni nu-i cu mine

Și n-am gasit o urmă nici semne să-mi arate

Că e drumul potrivit și nu cărări străine

Unde pribegesc momeli și patimi blestemate

Am avut înfrângeri neștiind pe ce drum să trec

Înlănțuit am fost in a timpului sclavie

Dar în față la Destin smerit capul mi-l aplec

Căci văd acum că este a viții simfonie
              

 Marin Voicu