Cine sunt eu?

Sunt clipa ce tâmpla mângâie uşor
Când noaptea se revarsă prin fereastră
Iar gândurile foşnesc adormitor
Purtate lin pe unda ei albastră.

Şi sclavul ce nemuririi m-am vândut
Cu tot parfumul cerului în floare
Când timpul odihneşte ca un sărut
Pe obosela zilei care moare.

Sunt accentul unui cântec dintr-un gând
Prins în suflet cu lacăt pus de soartă
Când dimineţile suie  rând pe rând
Spre cer s-ajungă magica lui poartă

Sau ecoul plin cu acorduri scunde
Descătuşând și secretele din noi
Pe când zefirul nopţii se ascunde
În cântecul nud al arborilor goi.

Sunt îmbrăţişarea timpului învins
Sau drumețul spre culmi nemuritoare
Când veacul de tăcere s-a tot întins
Pe lumea ofilită ca o floare.

Marin Voicu

Iubesc surâsul

Iubesc surâsul zilei care vine
În linii suple ce unduind se scurg
Ca o ploaie din înălţimi creştine
Prin tăcerea estompată de amurg

Mângâi trupu-i de albastru sidefat
Ce tremură prin raze de lumină
E ca un sunet ce zace agăţat
În liniştea ciudată şi deplină

Ochii, acut albastru ce învie
O privire ca zorii ce se crapă
In dulce şi amară rapsodie
Când mă scald în ei ca într-o apă

Macină timpul ziua către seară
Ca o liniştire-n somn necunoscut
În noaptea rece stele-ncep s-apară
Ce cad ca visele din al meu trecut.

Marin Voicu

                                                                                                               

Drumul vieţii

Am adunat anii ca pe aur si rubine

De pe sterpul drum al vieții când singur am trecut

Mi-au împovărat tot trupul , șchioapăt ca un câine

Și-mi este sprijin un toiag de gând necunoscut

Mare îmi e păcatul căci sunt avar de viață

Și am să culeg cu râvnă ani câți au mai rămas

Chiar și târâș voi merge pe calea mea măreață

Nimic să nu rămână-n urmă nici măcar un ceas

Am străbătut tot drumul și nimeni nu-i cu mine

Și n-am gasit o urmă nici semne să-mi arate

Că e drumul potrivit și nu cărări străine

Unde pribegesc momeli și patimi blestemate

Am avut înfrângeri neștiind pe ce drum să trec

Înlănțuit am fost in a timpului sclavie

Dar în față la Destin smerit capul mi-l aplec

Căci văd acum că este a viții simfonie
              

 Marin Voicu

În seara asta...

În seara asta sunt plin de gânduri agitate
Se târăsc ca șerpii pe cărări necunoscute

Spre temelii de cuget și ape-nveninate

Blestemând norocul și durerile-născute

Mi s-au scobit în suflet peșteri - temute hăuri

O durere oarbă în ele se adăpostea

Privind la un crâmpei de cer, prin atâtea găuri

Cum nu trecea o lună și nu spânzura o stea

În seara asta mi s-a îmbolnăvit destinul

L-a strâns la piept amarul, l-a sărutat mâhnirea

În corpul său uscat s-a îngălbenit suspinul

Pe când în ochii stinși se zbătea ușor uimirea

Acum e prea târziu, nefericirea l-a învins

Spaima e ca o umbră, l-a prins cu mâini nervoase

E mută, e avară și e ca un rug aprins

Ce lacom devorează o viață pân' la oase

   Marin Voicu

Dacă...

Dacă totul ar fi ca altă dată,
Mi-aş face sufletul ca o fereastră,
Să intre-n ea ca şoaptă după şoaptă,
Privirea ta de linişte albastră.

Iar apoi sufletu-mi să-şi lase forma,
Ca o rugă prin necuprinse lacrimi,
Pe când se scurg suspine din enorma
Şi a neînţelesei tale patimi.

Am s-adun visul ce se înfăşoară,
Ca vraja pe-ale noastre începuturi,
Când eu privind obrajii tăi de ceară,
Voi depune atâtea dulci săruturi.

Dar îmi rămân dorinţele în urmă,
Şi gânduri vin aşa cum vine plicul,
Şi vin mereu şi trec şi nu se curmă,
Când din dorinţe mi-a rămas nimicul.

   Marin Voicu

Eu te caut...

Când e amurgul sărutat de bezne,
Iar pe mătasea nopţii luceferi ard,
Eternul obosit se-ntinde lesne,
Ca o linişte cântată de un bard.

Se zbat priviri în cautări de doruri,
Amintiri golaşe se adună-n gând,
Zâmbesc uitării ce îmi dă fioruri,
Pe când eu adun suspinele flămând.

Se crapă norii în priviri de apă,
Ştergând tot cerul cu unduiri de vals,
Când umbra timpului ades mai sapă,
Adânc durerea cu zâmbetul ei fals.

Încă mai strâng dorinţele în palmă,
Neînţelese vise si străine,
Prin miez de soartă tulbure si calmă,
Eu te caut de-o viaţă şi mai bine.

  Marin Voicu

Nu mint ochii

Nu deschide ochii timpul  în zadar,
Iar ora lui de noapte nu ne minte,
Că moare visul pe pragul de hotar,
În aşteptarea mută şi cuminte.

Şi azi când clipa trece şovăielnic,
Iar tăcerea în suflet se împlântă,
Apune-încet în lacul de-ntuneric,
O privire amăgitor de sfântă.

În liniştea care acum se scurge,
Ca o lumină prin umbrele subţiri,
Nu mint ochii când sufletul mai plânge,
Atâtea gânduri foşnind de amintiri.

Când e durerea un soare scăpătat,
Ca o enigmă sufletul pătrunde,
Nu mint ochii că și el s-a adăpat,
Din apele uitării fără unde.

Nu mint ochii și nici ceasul de nisip,
Când visele mai şerpuie-n perdele,
Am să las gânduri să-mi treacă peste chip,
Încet să-mi umple golul vieţii mele.

   Marin Voicu