Mi-aş face sufletul ca o fereastră,
Să intre-n ea ca şoaptă după şoaptă,
Privirea ta de linişte albastră.
Iar apoi sufletu-mi să-şi lase forma,
Ca o rugă prin necuprinse lacrimi,
Pe când se scurg suspine din enorma
Şi a neînţelesei tale patimi.
Am s-adun visul ce se înfăşoară,
Ca vraja pe-ale noastre începuturi,
Când eu privind obrajii tăi de ceară,
Voi depune atâtea dulci săruturi.
Dar îmi rămân dorinţele în urmă,
Şi gânduri vin aşa cum vine plicul,
Şi vin mereu şi trec şi nu se curmă,
Când din dorinţe mi-a rămas nimicul.
Marin Voicu
