Doamna visurilor mele

              

S-a întins o noapte pe lumea ostenită
Și-n urma ei ascuns și îndoit de șale
 Somnul se târăște pe calea-i încâlcită
 Risipind puzderii de vise ireale

 Dar desprins din ele un vis zglobiu urzește
 Ascuns sub pleoapa mea, o veștedă petală
 Imagini de poveste, una tot mai crește
 Albă arătare în rochie de gală

 Cu trupul său mlădiu, o mare de mistere
 Și mersul senzual, mișcări înrobitoare
 Stau îngerii în loc privind fără putere
 Cum necunoscuta are  raiul la picioare

 Necunoscuta mea din vis pe ce drum călcând
  Tu ai putea veni prin câmpuri cu zorele
 Din lumea ta de vise în lumea mea trecând
 Ca pe veci să fii Doamna visurilor mele!?

 Marin Voicu

                                                

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Într-o zi de toamnă

Cum stă  ascuns tot cerul sub plapuma de nori
Iar haite reci de vânturi  aleargă  printre noi
Șoptesc cuprinși de gânduri  copacii visători 
Cum suflul rece-al toamnei i-a dezbrăcat  de foi

Pe fața rece a zilei, slabă  și neclară 
Își cern a lor apă  izvoarele de sus
O frunză prinsă-n spasme leneș  se coboară 
Și moare-ngenuncheată pe geană de apus

Stau amorțite păsări  prinse-n crengi udate
Cu ciocurile-ascunse sub aripi de destin
Și plouă agitat cu sunete ciudate
Pe lumea nemișcată  și  pe pământ străin 

Fuioare lungi de ceață albe pe spinare
Înghit acum pustiul și-un haos uluit
Iar tăcuta noapte și-așterne la picioare
Covor din lumea moartă  cu suflet vlaguit

Marin Voicu 

S-a ivit toamna

Din zări nemărginite, pajiști și coline

S-a ivit și toamna cu haina ei bizară 

Vine-ncet și rece prin zilele senine

Aducând cu sine tristețea legendară

Un vânt năuc din fire, plin de-amărăciune 

S-a rătăcit prin crengi cu frunza argintie

Scutură și-adună și plin de-înțelepciune 

A-mbrăcat pământul  în haină ruginie

Pe ceruri adormite cirezi de nori colindă

Și aripi vagi de ploaie răpăie uitate

Pustietați adânci  încep ca să  cuprindă 

Lumea captușită cu vise agitate

S-a spart amurgul tot de noaptea-întunecată 

Și s-a pierdut o lună  in adâncimea ei

Nu pâlpâie o stea pe fața-i fermecată 

Și  totu-i un tablou binecuvântat  de zei

Marin Voicu

De unde vii...

                                         

De unde vii cu aripi larg desfășurate
 Și rătăcești stingher prin lumea mea străină
 Pe care drum? Pe ce poteci întortocheate
 Tu neobosit le calci răspândind lumină?

Cine ești de porți pe cap cunună de măslin
Iar vremea dar și moartea Tu le poți înfrânge?
Cum de răspândind lumină chipul Tău senin
Sfânta nemurire la suflete ajunge?


De voi incerca și eu la Tine să  privesc
Și blânda strălucire-n suflet să-mi pătrundă
Cu Slava Ta curată păcatul pămîntesc
Să-l stingi lăsând credința ca să se aprindă


Să  fiu copilul slavei neștiind înfrângeri
Și marea de lumină să revărs din mine
Stiu ca nu voi fi nicicand mai presus de îngeri
Dar sigur am să fiu alăturea de Tine !

Marin Voicu