miercuri, 19 octombrie 2016
Ascult tăcerea...
Eu văd tăcerea cum mâna mi-a întins
Senină și pe soartă supărată
E albă, vie cu suflet de invins
Și trupul de statuie renovată
Himeric mers, gingaşă şi curată
Şi rece ca o toamnă trecătoare
Ivită-n calea mea nevinovată
Schimbăm acum priviri seducătoare
Cu faţa palidă şi ofilită
Nimic în pieptul ei nu mai tresare
E parcă o icoană istovită
O enigmă nemărginit de mare
Cum tăcerea va fi o vesnicie
Iar eu un om cu fruntea gânditoare
Voi privi la a lumii isterie
Ingropat in a vremii nepasare
Marin Voicu
miercuri, 12 octombrie 2016
Meditație
Tăcerea cerului așa mă împresoară
Parcă îmi îmbracă trupul într-un nou veșmânt
Simt sufleul cuprins de pace milenară
Dar un loc nu își găsește pe acest pământ
Dar un loc nu își găsește pe acest pământ
Șe tot zbat în firea mea, se luptă ne-ncetat
Nestăpânite gânduri de mine și destin
Câte patimi inocente s-au inmormântat
În adâncul unui suflet rece și străin
S-au adunat în mine amintiri hoinare
Ca la altar, grăbite, depun numai plângeri
Și spaime lungi în zbucium ca întinsa mare
Cerșesc doar o milă la cerul plin de îngeri
Oare eu spre care timp să-mi îndrept privirea
Și să găsesc o cale prin a lui rotire
Cu neliniști ce nu-mi vor răscoli gândirea
Că iar am să trăiesc o altă amăgire
Marin Voicu
sâmbătă, 1 octombrie 2016
O nouă toamnă
Cu sublim vașmânt de frunză ruginie
Iar lumea toată tremură sub cerul sfânt
Cuprinsă brusc de-o ciudată isterie
Trece toamna cu ochi ca de rubine
Grațioasă printre gene de lumină
Sub pașii ei ard domoalele coline
Și cerul ca-ntr-o gigantică gradină
Cu pași ușori amurguri tainice sosesc
Lumea obosită trece la culcare
Prin văi pustii ecouri nude pribegesc
Și fiorii reci ai toamnei prin frunzare
Vin frânturi de vânturi, sălbatice și crude
Purtând cu ele tăcerile deșarte
Al toamnei rece mers incă se aude
Mereu mai slab și-atâta de departe
Marin Voicu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)