În sinea mea mi-am spus că nu e cu putinţă
Din tot ce-a fost cândva acuma să mai fie
Şi-n vremea care trece, orice năzuinţă
Nu poate fi decât o mare nebunie!
Lăsaţi-mă voi gânduri oarbe şi deşarte
Nu mai treziţi zadarnic amintiri răpuse
Căci s-a închis demult a sufletului carte
Ofilind savoarea minunilor apuse
Nu voi mai privi în urmă - un imens pustiu
Călcat de pașii mei ușori negăsind un drum
În jur e-așa sinistru - nimic nu este viu
Iar visele îmi sunt doar niște grămezi de scrum
Tu destin trufaş ce-ai rătăcit pe căi pustii
Călcând ursuz pe ani ca pe uscate scânduri
Ca o amintire grea din urmă vrei să vii
Când anii s-au pierdut în valuri mari de gânduri?
Iar tu linişte ce mi te aşterni în cale
Şi-mi faci inima să bată în piept cuminte
Lasă-mă când şovăitor mă-ndrept agale
Spre locul unde am s-adorm de-acum-nainte
Marin Voicu
duminică, 20 iulie 2014
luni, 14 iulie 2014
Suflet gol
Ca un vast pustiu fără pasăre sau vânt
Gând și vis împreunate îi dau ocol
Făpturii mele, arătare de om frânt
Prins între răspântii cu drumuri neschimbate
Ispitele mă ard, mă fieb neîncetat
Sub întregul cer stau zările curbate
Peste timpul rătăcit si necugetat
Când gândul călător deşteptat în mine
În care totul se bolteşte ireal
Trec acum ursite cu priviri senine
Şi amintirea prinsă-n visul ideal
Când se ţese ziua noaptea se destramă
O vastă amărăciune s-a ivit acum
Și haite de dureri cu glas stins mă cheamă
Cu râuri lungi de lacrimi pe obraji de fum
Marin Voicu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)