Şi locul vorbelor care au minţit,
E tremurul ecoului când bate,
Uitată-o taină-n gândul amorţit.
E locul drumurilor dezbinate,
De-atâtea aşteptări când fără veste,
Calcă pragul dorinţelor speriate,
Visări curgând din file de poveste.
E locul unde bezna se topeşte,
Sub biciul fulgerului care geme,
În clipa când în noapte rătăceşte
O umbră ce pare să mă cheme.
Mă cheamă când ceasu-i de prisos şi clar,
Că sub fereastră sunt secunde moarte,
Şi cu adierea unui vânt stelar,
Încet încet, de lume mă desparte.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu