miercuri, 2 noiembrie 2011

Adun un zvon

Pe fruntea mea o noapte se coboară,
Desprinsă parcă din limpede amurg,
Căinţe gem prin fiecare seară,
Sub punţi de ape ecou de vise scurg.

Mă arde-un gând ca cel din urmă vaer,
A beznelor tăcere amăgitor zgâriind,
Cununi de vise suspinând prin aer,
Îmi poartă umbra de presimţiri fugind.

Adun un zvon cântat în alte vremuri,
De peste veacuri uitatele greşeli,
Şi-un foc defunct ce-n inimă mi-l tremuri,
Şi resemnarea şi-atâtea îndoieli.

M-ajunge-un gând ce-n suflet se împlântă,
Îmi dă fiori că nu-şi găseşte locul,
Ascult tăcerea nopţilor înfrântă,
În ora când mocneşte-n suflet focul.

Marin Voicu


Aici e locul..


Aici e locul durerilor uscate,
Şi locul vorbelor care au minţit,
E tremurul ecoului când bate,
Uitată-o taină-n gândul amorţit.

E locul drumurilor dezbinate,
De-atâtea aşteptări când fără veste,
Calcă pragul dorinţelor speriate,
Visări curgând din file de poveste.

E locul unde bezna se topeşte,
Sub biciul fulgerului care geme,
În clipa când în noapte rătăceşte
O umbră ce pare să mă cheme.

Mă cheamă când ceasu-i de prisos şi clar,
Că sub fereastră sunt secunde moarte,
Şi cu adierea unui vânt stelar,
Încet încet, de lume mă desparte.

Marin Voicu