Într-un amurg ce rugineşte cerul,
Ca o tăcere şi-n stranie mişcare,
Umbrind visarea mă-nvăluie misterul.
Dar soarele s-a mai oprit o clipă,
Şi-ntârzie pe-a cerului alee,
Să strângă sub candida lui aripă,
Ultimile raze frânte-n eleştee.
Din seară urcă luna printre ramuri,
Se lasă umbre de copaci lungite,
Sclipind bat stele-n ale nopţii geamuri,
O clipă doar şi negura le-nghite.
Prin oarba noapte care-acum se lasă,
Voi rătăci şi eu pe drumu-i lung,
E beznă şi pustiu, pădurea-i deasă,
Şi rătăcesc şi tot nu mai ajung.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu