Aud cum curge liniştea prin aer,
Gânduri mute torc tristeţile mereu,
Şi plânsul din al sufletului caer.
E-atâta singurătate în jurul meu,
Şi tot vine pe drumul de tăcere,
O simt şi-n suflet zbătându-se din greu,
Noaptea, ca-ntr-o fântână de durere.
Iar ochii îi sunt ca apele adânci,
Şi-s îmbrăcaţi cu haină de-ntuneric,
Rece şi opacă e privirea-atunci,
Când rătăceşte prin spaţiu emisferic.
Mă prinde-apoi cu braţele de algă,
Şi lunecă în abisul de mistere,
Nu vrea ca din suflet să mi se şteargă,
Să-mi fie singurătatea o părere.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu