Nocturnă

Noaptea, când lunecă întinsă luna,
Şi din dorinţe a mai rămas o rază,
În mersul ei rotund şi-a pus cununa,
Sub norul care încă mai visează.

Ca o umbră sub pleoapele-i lăsate,
Mai trece gândul care nu se stinge,
Iar în lunecarea lui străbate,
Lacu-în care cerul se răsfrânge,

Prin patul nopţii stele se perindă,
Cu ochi cuprinşi de vise ca o ceaţă,
Le-adună cerul în vasta sa oglindă,
Mergând pe drumul către dimineaţă,

Să fie acesta somnul cel din urmă,
Când timpul strânge-n braţe depărtarea,
La mal de noapte paşii mi se curmă,
În ora care ţese deşteptarea.

Marin Voicu

Singurătate

De-atâta singurătate-n jurul meu,
Aud cum curge liniştea prin aer,
Gânduri mute torc tristeţile mereu,
Şi plânsul din al sufletului caer.

E-atâta singurătate în jurul meu,
Şi tot vine pe drumul de tăcere,
O simt şi-n suflet zbătându-se din greu,
Noaptea, ca-ntr-o fântână de durere.

Iar ochii îi sunt ca apele adânci,
Şi-s îmbrăcaţi cu haină de-ntuneric,
Rece şi opacă e privirea-atunci,
Când rătăceşte prin spaţiu emisferic.

Mă prinde-apoi cu braţele de algă,
Şi lunecă în abisul de mistere,
Nu vrea ca din suflet să mi se şteargă,
Să-mi fie singurătatea o părere.

Marin Voicu