Venind ca singuratică maree,
Pe o cărare albă şi din glastra,
Cu flori ce au parfum de azalee.
E linişte în grădina sumbră,
Se-aude doar a stelelor mişcare,
Alunecă încet tăcerea ca o umbră,
În sufletu-mi de apă călătoare.
Şi e tăcerea chiar acolo-n suflet,
Se zbuciumă şi plânge şi tot doare,
Dar nu a obosit de-atâta umblet,
Strivind sub tălpi umila mea cărare.
În mine ca pe o mare de oglinzi,
Mai port tăcerea ca ultima dorinţă,
E amară şi nu poţi să o cuprinzi,
La piept ca pe o magică fiinţă.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu