Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric cad de prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.
Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de gând banal,
Ca scoicile dormind în coliere.
Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par constelaţii asfinţite rând pe rând,
Din alte lumi atât de-ndepărtate.
Atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Găsi-va doar o ruină de ecou,
Din amintirile de altădată.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu