vineri, 15 aprilie 2011

Când noaptea întârzie-n amurg




Atunci când noaptea întârzie-n amurg,
Stropi de întuneric cad de prin perdele,
Se fugăresc, se-ntorc şi apoi se scurg,
În apele singurătăţii mele.

Se rotesc şi-n aer într-un gest final,
Sărind peste abisul de tăcere,
Se prind apoi pe un fir de gând banal,
Ca scoicile dormind în coliere.

Dar mai cade câte una când şi când,
Şi-mi sparge apa de singurătate,
Par constelaţii asfinţite rând pe rând,
Din alte lumi atât de-ndepărtate.

Atunci când noaptea va veni din nou,
Cu trena ei în violet scăldată,
Găsi-va doar o ruină de ecou,
Din amintirile  de altădată.

Marin Voicu

joi, 7 aprilie 2011

Tăcerea...

Tăcerea mi-a escaladat fereastra,
Venind ca singuratică maree,
Pe o cărare albă şi din glastra,
Cu flori ce au parfum de azalee.

E linişte  în grădina sumbră,
Se-aude doar a stelelor mişcare,
Alunecă încet tăcerea ca o umbră,
În sufletu-mi de apă călătoare.

Şi e tăcerea chiar acolo-n suflet,
Se zbuciumă şi plânge şi tot doare,
Dar nu a obosit de-atâta umblet,
Strivind sub tălpi umila mea cărare.

În mine ca pe o mare de oglinzi,
Mai port tăcerea ca ultima dorinţă,
E amară şi nu poţi să o cuprinzi,
La piept ca pe o magică fiinţă.

Marin Voicu

vineri, 1 aprilie 2011

Pe ţărm...

Pe ţărm de tuci imaginea mi-aleargă,
Purtând pe buze surâs neobservat
Tot flutură dorinţi prin zarea largă,
Ca o năframă în vânt nevinovat..

În fugă toarce-a liniştii uitare,
Prin gânduri stinse ce lacrimi au uscat ,
Mătasea nopţii freamătă-n visare,
Pe goale unde când seara s-a lăsat.

Dar trece-acum şi dincolo de mine,
Ca adiere ce răsfaţă macul,
Din orb ochi de cer adunând suspine,
Când luna argintează-n noapte lacul.

Şi în mişcări foşnind uşor ca marea,
Calcă plaja goală cu nisip tocit,
Subtil balans ce pare a fi sfidarea
La două glezne cu mers împleticit

În nori stingheri -ciudate acolade,
Agăţati de cer,  scrie şi-un descânt,
Cu note şerpuind în cavalcade,
Ce-au adormit de multă vreme-n vânt.

Din ochii ei - o apă fară semne,
Priviri se furişează ca foşnete de foi,
Să dea uitării scurte şi nedemne,
Zbuciumul când doare-n sufletul din noi.

Marin Voicu