joi, 24 februarie 2011

Valul nopţii

 Târzie, noaptea mi-a intrat în casă,
 Cu valuri moi purtând berbeci de mare,
 Senin surâde şi apoi se lasă,
 Încet rostogolită la picioare.

 Valul nopţii încet mă împresoară,
 Şi ţese pacea fără de cuvinte,
 Când întunericul rotund măsoară,
 Un ceas tăcut de-aducere aminte.

 Bolţi de întuneric jalnic agitate,
 Se-arcuiesc în noapte peste stânci de-amar,
 Pândesc pustiul formelor ciudate,
 Când o mică rugă piere-n noapte iar.

 Valul nopţii - haină ce îmbracă,
 Sufletu-mi ca o dulce mângâiere,
 Un înger alb îmi face semn când pleacă,
 Chip şi gând de muritor ce piere.

    Marin Voicu

marți, 22 februarie 2011

Tristeţea pare o statuie

 Tristeţea mi s-a-ncolacit năucă
 Pe umbre amăgitoare de culori,
 Spre orizontu-adânc ca o nălucă,
 Îşi trece pleoapa pe un noian de sori.
 
 Se scaldă-n apa cerului albastră,
 Frunziş de valuri surpă împrejur,
 Răsfrânt e norul ca intr-o fereastră,
 Când bea din mare un cer aşa de pur.
 
 Întins-apoi pe netedul amurg,
 Ca un parfum uitat într-o grădină
 Stă şi înnoadă apa clipelor ce curg,
 Spre lac etern cu malul în ruină.
 
 Uşor bronzată pare o statuie,
 Pusă pe un soclu într-un timp conex,
 Măreţ boltită-n noaptea timpurie, 
 Cu stropi de rouă picurând pe sex.
 
 Cu braţele ascunse pe sub  sâni,
 Împinşi în faţă, singuri sus ţintesc,
 Oglinda cerului de prin fântâni,
 Când goale stele în ape se privesc.
 
 Cu ochii stinşi în lacul de-ntuneric,
 Ce sorb odihna din tainicile seri,
 Tot sorb mereu într-un joc feeric,
 Sclipiri venind din lumile de ieri.
 
 Tainic joacă ceasurile în hore,
 Pe un mal de somn când ziua au lăsat,
 Tristeţea-şi strigă formele sonore,
 De statuie pe un soclu demodat.
 
  Marin Voicu