Stau şi-ascult atent. Auzul iar mă lasă?
Tresare gândul la clipa cea deşartă,
Sau e poate timpul care mă apasă,
Necuprins întins ce vrea să ne despartă?
Şi totuşi parcă se-aude o strigare,
Rugă înălţată de suflet zbuciumat,
Cu ochi stinşi de lacrimi , par mărgăritare,
Strânse într-o cupă de-albastru înstelat.
Cu speranţa-n mână bat în tocul porţii,
De a ta strigare mă-ntoarce din abis,
În urmă am să las steaua rece-a morţii,
Spre tine am să vin, tu culmea unui vis.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu