Păstrase-n el clipa ultimei dureri.
Şi-n visuri mătăsoase rămăsese,
Tristul răsărit al zilelor de ieri.
Dar s-a stins in mine şi speranţa nouă,
Cine ştie - poate a murit atunci,
Când clipa s-a oprit spărgând în două,
Oglinda zilei în sunete adânci.
În suflet îmi mai stăruie alături,
Lacrime de-argint în cupe de cleştar,
Dorinţe vechi s-au spart în mii de cioburi,
Când rupte-au fost din gândul meu amar.
Încă simt prin aer un parfum de crin,
Curgând ciudat ca apă argintie,
Uitarea se aşterne atât de lin,
E-o mare de tăcere străvezie.
Marin Voicu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu